Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

GIANINA CORONDAN (actriţă, om de televiziune, căutător de comori): „Ce-ți place, altuia face!”

– De la rubrica meteo prezentată la Pro TV, în anii ’90, și până la înde­lungata colaborare cu TVR, imaginea Gianinei Corondan este sinonimă cu te­leviziunea. A condus mereu emisiuni de calitate, mo­lipsind ecra­nul cu ve­selia ei. La fel de energică era şi pe scenă, ca actriţă sau ca so­listă, alături de rockerii de la trupa Quartz. De ceva vreme, Gianina a pus televiziunea şi scena în cui, dedicându-se exclusiv unor proiecte de suflet, care au toate un numitor comun: știința românilor de a avea meserii de succes în pro­pria lor ţară. Re­portaje pline de conținut și speranță –

Familia, baza afacerilor din România

– De când te știu, ești întruchiparea perfectă a optimismului. Nu cred să existe un vestitor de speranță mai convingător decât tine. Ce vești bune ne aduci pentru anul care a început? Proiectul tău, „Vizita de lucru”, mai dă roade?

– Ohohoooo, vorba lui Moş Crăciun, e plină de­saga de bogăţii! Bogăţia României e mare şi în con­tinuă creştere. Oricum, tolba e plină de surprize plă­cute. Poate cea mai mare revelaţie avută în ultimii ani este că afacerile cele mai de succes din România sunt cele create în familie. Aceasta pare a fi soluţia găsită de antreprenorii români pentru a prinde curaj. De aici trag concluzia că lipsa de încredere a ţinut ani de zile ţara noastră pe loc. Românii, mai ales cei care au trecut prin comunism, nu mai aveau încre­dere unii într-alţii, darămite în sistem sau politică. Familia, în schimb, ea a rămas mereu oaza de sprijin, şi pe ea se bazează afacerile de elită din România. Soţ, soţie, copii, veri, unchi şi nepoţi – toţi uniți pen­tru a face să funcționeze o fabrică de mezeluri, una de confecţii sau un restaurant. Faptul că patronii sunt din aceeaşi familie face ca şi personalul să se simtă parte din ea, iar atmosfera devine minunată. Am întâlnit angajaţi care ştiu că în altă ţară ar fi mai bine plătiţi, dar nu pleacă de la un astfel de loc de muncă, pentru că apreciază felul în care sunt trataţi. Se simt bine, iubiţi, apreciaţi, leagă prietenii trainice la locul de muncă. Liniştea şi încrederea fac mintea să fie creativă, curajoasă, iar asta duce afacerea la o dezvoltare extraordinară. Dacă ne-am recăpăta la nivel naţional sentimentul acesta de încredere în ma­rea familie a românilor, cu ideile şi priceperea cu care suntem înzestraţi, am fi nişte răs­făţaţi ai zeilor. Eu cred că neîncrederea este ca o boală, iar tratarea ei cere răb­dare. Se face la fel cum vindeci o rană deschisă: întâi o speli, apoi o dai cu po­madă, o pansezi, laşi coa­jă să o prote­jeze, nu o rupi, că des­­chizi rana la loc. Noi, românii, încă ne vin­decăm greu, încă sărim etape, dar suntem pe drumul cel bun, în opinia mea.

„Bio”, un veritabil război

– Care ar fi tipul de afacere cel mai la modă în ultimii ani?

Detectiv de afaceri prospere (Foto: Marius Tudose – 2)

– Cred că în ultimul timp, mai ales în pandemie, cele mai multe invitaţii le-am primit de la antreprenori care au afa­ceri alimentare, un procent covârşitor fiind cel al alimentaţiei sănătoase, chiar bio. Deşi, să ai o fermă sau o făbricuţă de pro­duse vizate bio este enorm de greu. Le­­gis­laţia, controalele, sunt unele atroce, de-a dreptul. Cel mai bine mi-a explicat asta Ovidiu Bologa, patronul Păstrăvăriei „Bolloga” din Poieni, la şaptezeci de km de Cluj. Habar nu aveam că o bună parte din peştele proaspăt pe care-l cum­pă­răm e de fapt plin de antibiotice, formol!, nitriţi. Când am fost la păs­tră­văria lui, nu înţelegeam de ce are atât de puţini peşti, ca să-mi explice apoi că nu­mai aşa îi fereşti de boli, aşa sunt liberi, aşa-i poţi creş­te ecologic. Şi ce gust! Eu nu sunt mare ama­toa­re de peşte, dar pe acela îl pot mânca de trei ori pe zi. Ei bine, Ovidiu mi-a povestit despre controa­lele pe care le au ca să-şi poată păstra eticheta „bio”. Când, pe nepusă ma­să, total neanunţată, vine o echipă de austrieci, care caută peştii şi în urechi, ca să vadă dacă nu au nitriţi, devine doar o ambiţie per­sonală, să ai o afacere prosperă, de produse biologic avizate. Dar oamenii aceştia reuşesc, şi îmi pare rău că România află prea greu de ei. Noroc cu cele două bă­cănii pe care Ovidiu Bologa le are în Cluj. De aco­lo poţi procura cel mai delicios păstrăv din lume, însă efortul lui de a menţine asemenea standarde este foarte mare, fiind mereu la limita de a renunţa. Ceea ce încerc să su­bliniez este că, dincolo de su­per­ficialitatea relată­rilor din mass media, dincolo de ştirile negative, dincolo de lamentările nesfârşite că nu avem, nu pu­tem, nu ni se dă, există o viaţă efer­ves­centă în afa­cerile din România. Există idei, vo­inţă, dedicaţie, mun­că şi, în final, succes! Dacă le­gile ar fi altele, bi­rocraţia mai mică, sprijinul statu­lui mai mare, atunci am fi în topul Europei, la cât de inventivi suntem. Dar dacă nişte fabricanţi de în­gheţată, cum sunt cei de la „Cremola” (de lângă Ale­xandria) nu prea găsesc loc în supermarket, pentru că marii pro­ducători sunt privilegiaţi, atunci e foarte greu. Am cunoscut-o pe Irina Filip, cea care fabrică această ne­bunie de îngheţată, făcută doar din vanilie sau ca­cao, nu are altă aromă în sortimente, ca să nu fie ne­voită să adauge coloranţi. Laptele folosit e proaspăt, aşadar îngheţata nu rezistă ani la rând în conge­latoare. „Cremola” a luat locul întâi, într-un studiu de calitate foarte aspru, dar, uite, nu o găseşti în marile magazine.

România miilor de povești

– Ia-ne la drum cu tine, ca să parcurgem la pas câteva dintre succesele despre care vorbeşti…

Librăria ”La Două Bufnițe”

– Cu mare plăcere. Bine, în paşi de uriaş, pentru că la pas mărunt, ne-ar lua zile întregi. Noi chiar asta facem: călătorim în „calupuri”, pe zone geo­gra­fice, şi încercăm să găsim cât mai multe afaceri lo­cale. Periplul este unul asemănător cu cel al re­portajelor revistei voastre: o zonă a României, o mie de poveşti. De curând am tăiat Banatul în lung şi-n lat. La Arad, l-am găsit pe Paul Micşa, iar în Ti­­mişoara, pe Roxana Puriş, doi designeri vesti­men­tari minunaţi. Tot în Timişoara e librăria „La două bufniţe”, condusă de două fete, care au tot felul de activităţi literare în acest loc ce a devenit un adevărat punct de întâlnire în oraş: „Ne vedem la bufniţe”, asta e vorba între tinerii cultivaţi ai ur­bei. La Arad, am descoperit o fermă enormă de zme­ură ecologică („Very Berry”), doi soţi atât de frumoşi şi de buni, să-i pui la rană. Lo­cuiesc acolo, şi-au construit casă între tufele de zme­ură, iar de curând prepară tot felul de gemuri şi dulceţuri delicioase. Tot la Timişoara am cunos­cut nişte tineri care conduc o firmă de IT, o com­pa­nie de mente­nanţă pentru firmele din România. Aproape întreaga lor activitate este dedicată îngri­jirii datelor firmelor de la noi. Mi-au spus că le este foarte greu să-şi păstreze personalul, pentru că spe­cialiştii în calculatoare sunt căutaţi peste tot în lu­me, românii fiind printre cei mai apreciaţi şi, im­plicit, plătiţi foarte bine. În România nu-i pot re­mu­nera la fel, aşa că îi motivează să nu plece prin­tr-o atmosferă extraordinară la serviciu şi în afara lui. Organizează turnee de baschet între angajaţi, concursuri de gătit, piese de teatru, tot felul de acti­vităţi care să-i ţină împreună, să-i facă să se simtă parte dintr-o familie.    Dacă o luăm uşor spre nord, ajungem la Zalău. Acolo e marele „Uniconf”, vechea şi cunoscuta fabrică de con­fecţii, astăzi, tot o afacere de familie (cu Andrei Pă­durean manager). Credeţi sau nu, principala piaţă de desfacere a lor este azi Rusia, o ţară cu clienţi ex­trem de pretenţioşi. Fiul patronului, un tânăr de cam treizeci de ani, a în­văţat ruseşte, ca să-şi poată păstra im­pecabil relaţia cu clienţii. Românii care reuşesc au ridicat ştacheta, au învăţat tainele unei afaceri prospere şi nu se lene­vesc când le merge bine, ci, dim­potrivă, caută mereu să se dezvolte.

Printre IT-iștii de la ITSP Timișoara

Să trecem munţii la Piatra Neamţ, căci acolo găsim „Confort Merino”, o fabrică de pilote, perne și cuverturi din lână românească. O mi­nune de afacere de familie, produse de un mare rafinament. Mi se pare foarte important acest rafinament nu numai prin faptul că produsele în sine sunt fine, ci pentru că afacerea este rafinată cap-coadă: lână luată de la stâ­ne    din munţi, prelucrare ecologică, adaosuri de lux în procesare, precum levănţica, ceea ce dă pro­duselor un parfum extraordinar. Pilota nu se spală, ci se sterilizează prin expunere la soare… Ca multe alte afaceri din România, debutul pe piaţă a fost în export. Habar nu aveaţi, probabil, că aşternu­turile din cabinele iahturilor de lux vin de la Piatra-Neamţ, din această fabrică a familiei Oana şi Cătălin Tatu. Plăteşti o căruţă de bani să stai într-un iaht de lux pe Mediterană şi, când ţi-e frig, te vâri sub o pla­pumă fină şi călduroasă „Made in Romania”. Co­borâm spre sud: „Artesana”, fabrica de lapte la sticlă din sticlă, din Tecuci. Am rămas paf când am văzut cum poate arăta o fabrică. Ţiplă! Primul lucru pe care-l fac este să analizeze laptele colectat din fermele româneşti, ca nu cumva să aibă antibiotice. „Dacă găsim cea mai mică urmă, dăm laptele îna­poi”, mi-au spus din start patronii Alina şi Daniel Donici. (Tot afacere de familie, creată iniţial din do­rinţa de a le oferi ceva bun copiilor lor.) Puţin mai la est, Flori Vioreanu are o afacere cu produse din la­vandă pe care tot ea o creşte la Brăila. Tânără, pli­nă de studii, a renunţat la tot pentru pasiunea aceas­ta. Mai mult, organizează un târg anual, în care adu­nă toţi întreprinzătorii români din domeniu. „Păi, aşa nu-ţi dăunezi ţie, că, practic, faci reclamă con­cu­renţei?”, am întrebat-o. „Nu contea­ză, dacă unul dintre noi este foarte bine văzut, cu toţii câştigăm”, mi-a răspuns. Iată ce mentalitate bună! Ce să mai zic, am cunoscut oameni fără pe­reche, și mă aleg și cu o mare bucurie la urmă: ră­mân prietenă cu toţi cei pe care-i vizitez.

– Nu ai întâlnit şi afaceri… îndoielnice?

Cu Ovidiu Bologa, în băcănia de la Cluj

– Foarte rar, spre deloc. Nu afirm că ele nu ar exista, dar pasul nostru nu a ajuns la ele. Asta poate pentru că „nasul” meu nu prea mă înşală. Mă ghidez după „mustăţile” mele, consider că am un simţ bun în a găsi oameni de calitate. Poate şi pentru că-mi doresc mult ca ei să existe. Oa­meni care lasă urme, care au ambiţia şi priceperea de a face lucrurile etic. Mă amuz şi îmi place în acelaşi timp că a în­ceput lumea să mă întrebe de unde să-şi procu­re legume bu­ne sau lap­te sau dulciuri, mo­bilă sau saci de dormit. Mă bucur ca un copil când le pot răspunde: de aici, din România, de la fabrica aceea sau ferma ai­laltă. Eu cred sincer că „uscă­turile” sunt în minoritate în România, doar că, din motive care mă depăşesc, ele sunt mai vizibile decât res­tul românilor modeşti, cuminţi, cinstiţi. De aceea încerc să-i aduc în lu­mină pe aceştia din urmă, cu tot efortul de care sunt capa­bilă. Mă crezi că m-am întors la cărţile de limba rusă după ce l-am cunoscut pe tâ­nărul de la „Uniconf”? Păi, ce, m-am ambiţionat să văd câte mai ştiu din liceu. Oa­meni ca ei trebuie să fie ade­văratele exemple!

„Toate hainele mele sunt românești”

– Ai loc şi pentru planuri de viitor în goana aceasta a ta?

La drum, în haine românești

– Multe. Unul dintre ele este că vom încerca să asociem „Vizitele de lucru” cu vizitele turistice. Deja am făcut asta în Cluj, Arad şi Timişoara. M-am hotărât după ce am fost la Brăila şi ni s-a oferit un ghidaj profesionist prin oraş. Când am văzut câte lucruri ascunse sunt, câte clădiri istorice cu poveşti, cu personalităţi de tot felul care au locuit în ele, mi-am zis că peste tot în ţară trebuie să fie astfel de secrete uitate de vremuri. Noi, în goana noas­tră de a vedea lumea largă, nu ne mai vizităm pro­priile oraşe. Un alt proiect le este dedicat artişti­lor plastici pentru care organizăm expoziţii, ma­joritatea la Operă. Artiştii pe care-i propunem noi sunt, dincolo de talentul lor incontestabil, oameni aleşi, prietenoşi, sufletele calde şi pline de genero­zitate, precum Ion Nedelcu, pictor și scenarist, un om de o candoare şi un spirit incomensurabile, sau Mariana Gordan, un plas­tician recunoscut mai degrabă pe plan in­ternaţional. Ea a creat mozaicurile din staţiile de metrou din Londra. Normal că mă dau peste cap să fie cunoscută mai mult şi aici, în ţara ei. Între proiectele în care mai sunt implicată, cel dedicat designerilor ro­mâni este foarte aproape inimii mele. Din 2020, aşezăm creaţiile ro­mâ­neşti în vitrinele maga­zinelor, încerc să de­termin românii să-şi cum­pere haine de la ro­mâni. Să ştiţi că în toate fotografiile în care mă ve­deţi, vestimentaţia es­te exclusiv creaţia de­signerilor români. Moti­vele sunt simple: crea­ţiile autohtone sunt fru­moase, de mare calitate, şi în momentul în care le porţi, sentimentul este unul aparte. Ia româ­neas­că dă un exemplu fantastic în acest sens. Dacă, acum ceva timp, a te îmbrăca în ie în­sem­na, în percepţia multora, că eşti „de la ţară”, acum exis­tă „Ziua Iei”. Cămaşa aceasta brodată, lejeră şi fru­moasă a devenit universală, toţi o vrem, şi marile case de modă din lume se inspiră după ea. Urmăresc unele site-uri care organizează licitaţii pentru obiecte vechi, unele tradiţio­nale. Ei bine, când apare o ie, e bătălie! Tare îmi place treaba asta, pentru că eu de foarte mult timp îmi do­ream ca ia să ajungă ca blugii, să o aibă toată lumea! Dar, a te îmbrăca „româneşte” în­seam­nă mai mult decât această blu­ză minunată, de aceea lucrăm la o platformă în care să fie expuşi toţi designerii români, să se audă de ei, să iasă în evidenţă. Aşadar, în limbaj ac­tual, facem un fel de PR pentru ei, dar în limbajul meu sună cam aşa: „Ce ţie-ţi place altuia face!”. Am o obsesie şi încerc să molipsesc cu ea lumea: cum­păraţi de la români! Pro­ducem lucruri care concurează orice produs de calitate din lume. Le consider comori na­ţio­nale, ar trebui să ne aducă faimă precum peisajele ţării sau sportivii… Ar trebui să le vedem noi primii, pentru că sunt aici, lângă noi. Nu trebuie să vină en­glezul şi să se mire ce paltoane incredibile creează Florentina Giol, de la Brăila, de exemplu. Vă mai adu­ceţi aminte, cu ce mândrie purtam pe vremuri pal­toanele „Haţegana”? Cusute de mâinile doam­nelor de la fabrica din Haţeg, cu romburile acelea fru­moase. Acum, nici fotografii cu ele nu mai gă­sesc. Mai există fabrica, dar se descurcă mai bine azi din cusutul iilor. Au o cameră făcută expoziţie, însă nici acolo nu am găsit nici măcar o poză cu acele paltoane atât de căutate odi­nioară. Hainele, mai ales cele de calitate, care fac is­torie, nu sunt numai nişte veşminte, ci au o po­veste de zis. Ba, mai mult, spun multe despre tine, despre felul tău de a fi, despre dispoziţie, des­pre gândurile tale.   

„Cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ”

– Foloseşti des pluralul în răspunsurile tale, ai o echipă care te ajută?

Cu Roxana Puris, designer ”Pur Clothing”, Timișoara

– Daaa, am o echipă, nu se poate altfel, „Vizita de lucru” a devenit meseria mea. Din atâtea dru­muri, echipa se tot măreşte, fiindcă mereu întâlnim oameni entuziaşti care ni se alătură. Ei devin „is­coa­dele” noastre în ţară, „curatori de frumuseţe” (cum îmi place mie să-i numesc), care ne furnizează informaţii despre afaceri româneşti de calitate, iar noi mergem să-i întâlnim, să-i promovăm. Da, am şi un manager pe partea financiară, pentru că, dacă ar fi după inima mea, totul s-ar face numai pe zâm­bete, îmbrăţişări şi prietenii. Eu aş presta numai mun­că patriotică, ca pe vremuri. Ha! Ha! Este lim­pede că, dacă vreau să supravieţuiesc şi să-mi duc pro­iectele mai departe, am nevoie de cineva care să mă aducă din timp în timp cu picioarele pe pământ. Acest om priceput vine cu noi şi cântăreşte valoarea muncii noastre: fotografii, scenarii, filme, social me­dia, conţinut, activitate de PR, pentru că pe mulţi dintre aceşti români întreprinzători îi ducem la ra­dio, televiziune, presă. Sufletele de artişti, cum sunt eu, întotdeauna s-au întovărăşit cu oameni prag­ma­tici. De fapt, eu cred că populaţia planetei se împar­te doar în aceste două categorii: unii cu capul în nori, alţii cu picioarele înfipte în pământ. Ca să fie echi­libru, cel de pe pământ îl ţine uşor de picioare pe cel din nori, ca să nu zboare prea departe, iar astfel, cel de sus îl ridică şi pe pragmatic puţin de pe sol, într-o plutire lină, împreună. Zborul acesta creează balans şi armonie.

– Gianina, vorbeşti cu atâta avânt şi patos des­pre muncă. Există o viaţă a ta şi dincolo de ea?

– Există viaţă dincolo de orice. Am fost mult timp om de televiziune, dar există cu certitudine viaţă dincolo de TV, sunt motivaţii şi scopuri fru­moa­se către care să-ţi canalizezi atenţia, pasiunea şi talentul. Mai ales când crezurile tale nu mai coin­cid cu cele ale instituţiilor de media. Tehnologia ne permite azi să ne facem bine auziţi, dacă suntem per­severenţi şi inventivi. La fel, există viaţă şi în pandemie, chiar dacă una trăită cu atenţie sporită. La fel, există și viaţă de femeie necăsătorită şi fără co­pii, pentru că ea are nepoţi pe care-i adoră, cu care merge în excursii, cu care face lecţii şi le citeşte seara. Există o viaţă bazată pe prietenii de o valoare monumentală. Există iubire. Eu am felul acesta de a nu fi niciodată singură. Îmi plac enorm oamenii, vorbesc cu ei pe stradă, leg prietenii. Caut minuni peste tot, pur şi simplu vreau să văd partea fru­moa­să din tot: românul frumos, obiectul frumos făcut de el, serviciul frumos oferit, artistul frumos tratat, oraşele şi farmecul lor. Este opţiunea mea de viaţă, muncesc pentru ea şi am bucuria să primesc înapoi destul de multe. Deci: ce ţie-ţi place altuia face!

„Vizitele de lucru” şi proiectele Gianinei se găsesc pe www.vizitadelucru.ro, www.gianinacorondan.ro, dar şi pe Facebook şi Instagram.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian