Pic, Ric și Vic

Cei trei iepurași de angora au fost darul ne­așteptat din partea nașei mele. „Să-ți faci o vestă frumoasă și căl­duroasă”, a fost ura­rea cu care nașa, sco­țându-i dintr-un co­șuleț, ni i-a pus în brațe. Nu i-am prea înțeles recoman­da­rea…

Erau finețea întruchipată: albi ca nea­ua proaspătă, cu urechiușe lungi și boti­șoare ca­tifelate. S-au cuibărit în șorțu­lețul meu albas­tru și abia am reușit să-i țin, că mă ardeau ca niște cuptorașe. Ai mei cum­păraseră o cușcă specială, cu tot dichisul, pen­tru noii musafiri, semn că treaba era pusă la cale din vreme. I-am instalat rapid în fortăreață și mi i-am întipărit bine în minte, după câteva semne particulare, pore­clindu-i: Pic, Ric, Vic.

De-acum, universul meu de joacă se mutase în fața cuștii cu iepurași. Îi supravegheam, le așezam frun­zulițele de napi chiar sub botișor, alegeam cei mai fru­moși morcovi din stratul din grădină și-i ademeneam pe prietenii mei rozători, îndemnându-i cu vorbe blân­de să guste delicatesele.

Tare-i mai îndrăgeam! Cărasem cu găletușa mea de plastic nisip în fața cuștii și făceam din el „forme”, explicându-le amicilor mei îm­blăniți: „Uite, asta-i o stea, asta-i o inimioară, asta-i chiar o lună”. Curioșii mei prieteni pri­veau, din când în când, „formele”, du­pă care își vedeau de-ale lor. Câteodată, mă supăra in­diferența protejaților mei. Eu le dedicasem viața, iar ei? Mai ales Pic și Vic parcă mă luau peste picior, ne­gă­sind prea interesantă expo­ziția mea de „forme”.

Dintre toți, Ric era mai contemplativ. Întindea bo­ti­șorul printre zăbrele și-mi făcea im­presia că do­rește să iasă din cușcă. Și chiar mi s-a făcut milă de el sim­țindu-l că vrea pu­țină libertate. Într-una din zile, l-am luat ușor în brațe, l-am așezat în cărucior – ju­căria mea pentru păpuși – și-am plecat cu el la plim­bare, prin grădină, printre straturile de morcovi și de pătrunjel și printre aracii care sprijineau tufele de fasole. Ric tre­mura din toate mădularele, la micile hopuri, închi­zând și deschizând ochi­șorii. În sinea mea, se adeverea zi­cala pe care o auzisem de atâtea ori. „Ești fricos ca un ie­puraș”. Da, Ric era un fricos! Atunci i-am pu­pat o urechiușă și l-am încurajat. Și, de la o vre­me, ca să nu fie cu supărare în cușcă, i-am plim­­bat zilnic pe toți cei trei urecheați. Tare-i mai în­drăgisem, și cred că și ei mă plăceau, că-mi făceau „ochi dulci”, după cum spunea Nana Veta, vecina noastră, care dădea târcoale cuștii mereu.

Iepurașii se îmblăneau tot mai mult, parcă se înfo­foleau în pufoaice albe. Mai spre iarnă, într-o zi mo­horâtă, i-am găsit pe cei trei… go­lași, urâți, cu pielea roșiatică, retrași zgri­buliți unul într-altul, în fundul cuștii. Ce spai­mă am tras! „Doamne, ce-i cu ei? Sunt bol­navi?”, m-am întrebat. Am alergat speriată să-i duc vestea mamei. „Cineva mi i-a schimbat pe Pic, Ric, Vic”. Am primit cel mai neașteptat răs­puns: „Nana Veta le-a tuns lâna și-ți face din ea o vestuță”. Vestea m-a îngrozit. Am jelit o zi în­treagă, plângând sub tu­fele de zmeur din gră­dină. Pe Nana Veta, de-acum îna­inte, o oco­leam, deși ea îmi zâmbea complice. Sper că nu-și imagina că eram de acord cu crima ei.

N-a trecut prea mult timp până când vecina noas­tră, nu-i mai spun numele, mi-a adus o ves­tuță trico­tată, albă, moale și pufoasă, pe care mi-a pus-o în brațe, zicând: „O meriți, că i-ai îngrijit!”. Sufocată de furie, am înhățat ves­ta și m-am dus glonț la cușcă și le-am pus-o dezblăniților în față, că doar era darul lor. Când și-au dat seama că au în față rodul chinului lor, au început s-o tăvălească prin cușcă, până ce a ajuns un morman de puf, amestecat cu frunze și cotoare de napi, cu resturi de morcovi și cu grăunțe. Răzbunarea lor m-a împăcat și pe mine, mai ales când Nana Veta a rămas cu gura căscată în fața dezastrului. Războiul era câști­gat.

LUCIA S. – Alba Iulia