– Te-ai afirmat în arta fotografiei prin cataloage de expoziții și albume superbe, dedicate unor teme din patrimoniul nostru național. Unul dintre ele, publicat în Suedia, „7000 de ani de civilizație în România”, a avut un succes fulminant. Ce te-a atras spre istorie? În ce constă fotogenia ei?
– Nu am crezut niciodată că mă voi dedica atât de mult istoriei, deoarece în liceu, am avut un complex al memorării anilor. Norocul meu a fost profesorul Vasile Macarie, din Târgu Bujor, care a reușit cu blândețe și tact să mă molipsească de poveștile ascunse în istorie. De acolo și până la a lucra alături de istorici, ca fotograf, n-a fost decât un pas. Iar ce-a urmat a fost minunat. Promovarea patrimoniului nostru a început în Germania, la Frankfurt pe Main, în 1994, cu expoziția „Coif și spadă de aur”, a continuat în Italia, la Florența cu „I Daci”, în 1997, culminând la Stockholm cu catalogul expoziției „7000 de ani de civilizație în România”. A fost un succes de care m-am bucurat enorm. Aplauzele au venit din partea unor doctori în arheologie. Asemenea respect și apreciere e greu să le primești de multe ori într-o viață!
– Dar fotografia cum te-a sedus? Ești gălățean la origine și ai vrut să devii pilot de aviație, cum ai ajuns fotograf?
– Mi-am dorit să devin pilot, dar faptul că bunicii mei au fost declarați chiaburi și deportați în Bărăgan a făcut să am „dosar prost”, astfel că nu am fost acceptat la școala de aviație. Am vrut apoi sa fac psihologie, dar același dosar a făcut să fiu respins. Fotografia a fost șansa vieții mele! M-a pasionat din copilărie. A fost mult timp pentru mine un refugiu, dar și alean. După revoluție, a căpătat, însă, o altă dimensiune…
– Cum ai ajuns la teme istorice?
– Am ajuns la Direcția Monumentelor Istorice (mai târziu Institutul Național al Patrimoniului), din Ministerul Culturii, la secția de cercetare aerofoto – arheologie aeriană. Din lipsă de fonduri, prima dată am zburat cu un avion de… împrăștiat îngrășăminte chimice. A fost atât de palpitant! Înainte de desprinderea de sol, copilotul dădea cu barosul în rezervorul de benzină… Mă uitam cu disperare la directorul muzeului din Tulcea, Gavrilă Simion, care mi-a făcut semn să stau liniștit. Totuși, l-am întrebat pe pilot ce se-ntâmplă? Mi-a spus că prin loviturile de baros echilibrează benzina din cele două rezervoare.
– Ne-am cunoscut în redacția revistei noastre, la care ai colaborat în calitate de fotoreporter. De ce-ai abandonat teritoriul istoriei, în favoarea actualității? Ce-ai pierdut, ce-ai câștigat?
– Am colaborat de-a lungul timpului cu: Revista Monumentelor Istorice, Revista Muzeelor, National Geographic și, bineînțeles, cu revista de suflet și dragă mie, „Formula AS”. N-am pierdut nimic. Aparatul de fotografiat transformă prezentul în istorie, și istoria în prezent. Senzația duratei este aceeași. Depui mărturie pentru ce este și ce a fost. Nu am pierdut nimic, doar am câștigat experiențe noi!
– Molipsirea de presă se prelungește și în prezent. Lucrezi tot ca fotoreporter, la cotidianul de limbă germană Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZ). Îți place ce vezi în deplasările tale? Există imagini ale României de azi care să te facă optimist?
– În calitatea mea de colaborator-voluntar la ADZ vin în contact cu un segment de istorie mai puțin cunoscut: germanii din România. Prin foto-reportajele mele transmit imagini și informații despre sașii și șvabii rămași în țară, dar și despre alte minorități. Conviețuirea lor este exemplară, un model pentru întreaga Europă! Mă întrebi dacă sunt optimist? Optimismul înseamnă, înainte de toate, încredere. Speranța de bine. Optimismul meu ar crește dacă patrimoniul natural, pornind din Delta Dunării, până în vârful munților, ar fi ocrotit, privit cu dragoste și cu respect!
– Te-ai căsătorit cu o nemțoaică veritabilă, venită în România, Nina May – redactor-șef al revistei la care lucrezi. Cum funcționează un mariaj româno-german?
– Căsătoria cu o nemțoaică este „funia răsucită” dintre două destine, două culturi, două inimi, două suflete, două cântece. În dialogurile noastre din nopțile de farmec pline… i-am propus soției mele să „călătorim cu Carul Mare prin Calea Lactee” și așa lăsăm gândurile să zburde libere, de la neolitic până la daci, de la Brâncuși până la fizica cuantică…
– Locuiți în afară de București, la Periș, într-o casă veche, adusă din Maramureș. A schimbat ceva în viața voastră?
– …Mă aflam în Maramureș, după revoluție. Nu apăruseră pensiuni, și am dormit la o casă, la tanti Maria. Dimineața, gazda îmi zice: „Azi îi, mâine nu îi”. O întreb: „Cum adică?”. „Apoi, mâine vin și o farâmă pentru lemne de foc”. Dimineața, la ora șapte, când m-am spălat în covata din curte, am văzut casa veche în căruță, făcută bucăți. Nu mi-e rușine să spun: am plâns. Și mi-am zis: „Doamne, dă-mi șansa să salvez măcar una!”. Și șansa a venit. O casă veche a trecut din Maramureș Carpații și se află în curtea noastră. Trăim în ea. O respectăm, o iubim, suntem fericiți. Este o provocare să trăiești asemenea străbunicilor noștri, dar sentimentul este copleșitor!
Romanian