MONICA BEJENARU: „Prin muzică pot mângâia suflete”

– Ca să știți cine este, voi începe cu CV-ul ei profesional: cântă la violă dum­­nezeiește și drept urmare a devenit muzician al Orchestrei Române de Ti­ne­ret, dar și al reputatei instituții de ar­tă „Lincoln Center Stage”, din New York. Înzestrată și cu un glas de înger, cân­tă balade pop din repertoriul in­ter­național modern, dar și adaptări de fol­clor românesc. Cu prilejul con­cer­tului extraordinar aniversar „145 de ani de la nașterea marelui sculptor Cons­tantin Brâncuși”, de la Muzeul Național de Artă al României, a în­măr­mu­rit publicul cu melodii preluate din toate re­giunile țării, dar și din re­per­toriul Mariei Tănase. Un regal mu­zical care ne-a îndemnat să-i dăm de urmă talentatei artiste, pentru a afla povestea suc­cesului ei –

Concerte pe prispa casei

– Dialogul nostru pornește de la concertul ex­traordinar „Brâncuși 145”, difuzat de TVR3 în preaj­ma Crăciunului: muzică populară, interpre­ta­tă în manieră cultă. Fabulos! Ai cântat de-a drep­tul imperial! Cum ai descoperit frumusețea folclorului, Monica?

– Pe nesimțite, încă din copilăria foarte mică. M-am născut și am locuit cu părinții, fratele și surorile mele (sun­tem cinci copii, eu fiind al pa­trulea) în Bacău, însă cu toții mergeam adesea, mai ales verile, la bunicii din par­tea mamei, în satul Nicolae Băl­cescu, să ajutăm la muncile de la țară. Ne trezeam foarte devreme, dar întot­deauna, pe muzică. La 7 dimineața, bunicul, pasionat de folclor și, în spe­cial, de sunetul naiului și al tarago­tu­lui, dădea drumul la un radio mic, așe­zat pe prispa casei și care era fixat per­manent pe „Radio România”, fiindcă lui îi plăcea mult muzica difuzată de acel post. Și pentru că eu începusem să cânt la Palatul Copiilor din Bacău, unde am mers de la patru ani, bunicul visa și, în legătură cu mine, îmi spunea deseori că-și dorea tare mult ca într-o zi să mă vadă la televizor, cântând muzică populară. Deși nu i-am putut împlini dorința cât a trăit, acum, când am pregătit și am susținut concertul    „Brâncuși 145”, am simțit că se bucură pentru mine de-acolo de unde e.

– Cum ți-ai ales un repertoriu așa de bogat?

– Melodiile pe care le-am in­ter­pretat sunt prelucrări ale unor celebre piese folclorice (aranjamentul muzical splendid îi aparține lui Mihai Gher­ghelaș, țin să precizez asta!) din Olte­nia, Banat, Crișana, Transilvania, Mol­dova, Maramureș, Dobrogea și Mun­tenia, deci din toate regiunile Româ­niei. Și am cântat și unele dintre cele mai cunoscute melodii ale Mariei Tănase, „Aseară vântul bătea”, „Cine iubește și lasă”, „Până când nu te iubeam”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Bun îi vi­nul ghiurghiuliu” și „Mărie și Mărioară”. Pe de altă par­te, apropo de ce m-ai întrebat înainte, și bunica iu­bește cântecul popular, are un glas foarte frumos și mai cântă și-acum. De când cu pan­demia, chiar am avut timp să stau mult mai mult cu ea și, în serile de vară, ne așezam pe aceeași prispă unde odinioară era radioul bunicului și cântam îm­preună. Doamne, și ce cântece minunate știe bunica! Melodii foarte vechi, folclor pur! Ce bocete și ce doine mi-a cân­tat! Mi s-a făcut pielea de găi­nă! E o ade­vărată comoară bunica mea! Ma­ma, de ase­me­nea, are un glas minunat, deci, încă de foar­te mititică, am fost înconjurată de o mu­zică populară adevărată. Ar fi fost imposibil să nu-mi pătrundă adânc în suflet!   

– Înainte de-a te auzi cântând folclor, m-ai impresionat prin interpretarea cu totul aparte a unor melodii de muzică pop. Există vreo diferență când cânți folclor față de muzică modernă? Există un „ceva” care te motivează în plus?

– Da, cu siguranță! Muzica, în general, naște în mine cele mai puternice și mai adânci emoții. Iar aceste emoții îmi sunt vitale. Pur și simplu, nu-mi pot ima­gina viața mea, în afara mu­zicii! Însă în clipa în care cânt o melodie folclorică, în special doine și balade… of, mi-e foarte greu să pun în cu­vinte ceea ce simt, fiindcă e ceva dincolo de cuvinte… E ca o conectare ins­tantanee la rădă­cini, la spiri­tul nostru ancestral, la acea emoție par­ticulară nouă, românilor, ca­re ne unește prin timp. E o co­nectare instantanee la intimi­ta­tea de neam, la un dat personal străvechi… De-asta, vezi, un ro­mân, oriunde s-ar afla în lu­me, când ascultă o melodie popu­lară autentică, e invadat de emoții felurile, inclusiv de do­rul de casă, ba se și simte acasă, su­fletește și spi­ritual. După spec­tacolul „Brân­cuși 145”, pe care, toc­mai din acest motiv, eu l-am simțit ca pe un proiect de suflet, foar­te mulți români mi-au scris: „M-ai făcut să-mi fie dor de casă”, „M-ai făcut să-mi fie dor de pă­mântul meu”, „Mi-ai în­vi­at amintirile din copilă­rie”… Nu am nici o îndo­ială: folclorul e origi­nea sufletului românesc.

– În spectacolul difuzat de Crăciun, și ținuta ta a fost exemplară: ai purtat costume populare au­ten­tice, de-a dreptul regale, prin eleganța și sim­plitatea lor. Crezi că există vreo legătură între cum se îmbrăcau țăranii și cum cântau?

– Fără îndoială! Atât în port, cât și în cânt, era simplitate și curățenie, era încapsulată acea esență ancestrală, tradusă printr-o mulțime de simboluri, al căror tâlc noi, azi, din păcate, în mare măsură nu-l mai cunoaștem. Fiecare cusătură de pe portul popular și fiecare culoare transmit un mesaj. Nu la fel se îmbrăca o fata nemăritată, o femeie la casa ei sau o văduvă. Eu mi-am dorit enorm ca, pentru acest concert, să însoțesc muzica și cu niște cos­tu­me autentice, iar stelele s-au aliniat perfect, pentru că, exact în perioada de pregătire, am întâlnit-o pe Fe­licitas Farcaș, o doamnă extraordinară,    o adevă­rată enciclopedie în materie de folclor și de port popular, care mi-a dat o mulțime de cărți să citesc și cu care m-am sfătuit pe îndelete. Finalmente, mi-a și oferit, din colecția ei personală, piesele (majoritatea foarte vechi, iar restul cusute chiar de ea) din care am alcătuit cele două ținute populare în care m-am îmbrăcat și la care am adăugat și o ro­chie de seară, de asemenea specială, în care am interpretat melodiile Mariei Tănase, o femeie recu­noscută, printre altele, pentru eleganța ei.

– Tendința majorității cântărețelor noastre de mu­zică populară este să se îmbrace și să se ma­chie­ze ca niște sorcove. Pentru ele, înfățișarea e mai presus de cântec. Oare muzica populară nu cere respect? Să-i acorzi locul care i se cuvine, fără să in­tri în concurență cu ea?

– Absolut! Sigur că, și în acest sens, fiecare are drep­tul la o părere și la o expri­mare personală, adeseori motivată de dorința de adap­tare la vremurile în care trăim, însă eu, când vine vor­­ba de folclor, țin să mă păstrez cât mai aproape de tradițional și de autentic și, cu siguranță, pun muzica pe primul loc. Uite, pregătindu-mă pentru acest con­cert, am mers la bunica și la mai multe femei din satul nostru și le-am întrebat: „Cum mergeați voi îmbrăcate la șezătoare? Dar duminica și la săr­bători? Ce podoabe aveați?”. Apoi am vorbit și cu doamna Felicitas Farcaș și așa am decis, în cele din urmă, cum să mă îmbrac, cum să mă încalț, ce po­doabe și ce coafură să am… Firește, întrucât concer­tul a fost televizat, a trebuit să fiu și machiată, însă, împreună cu profesioniștii care m-au ajutat, am ales un machiaj care să dea doar o impresie de proaspăt și de natural, cu excepția rujului, care a adus nota de sărbătoare și a amintit de macii din lanurile de grâu, iar coafura, de asemenea, a fost gândită să semene cât mai bine cu împletiturile pe care și le făceau fetele la țară și a fost garnisită cu flori, așa cum se obișnuia la sărbători. Multă lume a remarcat acest efect de natural, de proaspăt, de „așa cum se obișnuia”, iar asta m-a bucurat enorm. Însă, după ce am pus la punct toate aceste chestiuni legate de aspect (mi-am planificat inclusiv timpul necesar schimbării costumelor și retușurilor de machiaj și coafură – la minut am planificat totul!), din clipa în care am început repetițiile cu orchestra, în mod deliberat, nu m-am mai concentrat decât pe muzică, am vrut să pot să mă dedic muzicii în exclusivitate, tocmai fiindcă eu înțeleg că muzica este regina, că ea trebuie respectată și așezată mai presus de orice altceva. Gândurile mele și fiecare respirație s-au concentrat pe emoția și pe mesajul muzicii.

Fetița și viola

– Spuneai că ai început să cânți de la patru ani. Te-au îndemnat mama și bunica?

– N-au mai apucat ele să mă îndemne. (râde) Din ce-mi povestește mama, am început să îngân tot felul de melodioare inventate de mintea mea de co­pil încă dinainte să împlinesc un an. De-asta, în familie mi se spunea „cântăreața cheală” – că încă nici n-apucase să-mi crească părul pe cap! (râde) Apoi, cum îți spuneam, când am împlinit patru ani, mama m-a dus la Palatul Copiilor: am început cu niște ore de muzică ușoară și, curând, am intrat și în Ansamblul Folcloric, cu care am făcut multe con­certe și turnee, inclusiv în străinătate. Când a venit vremea, am intrat la o școală generală, însă pe ma­ma o tot măcina gândul că eu trebuia să învăț mu­zică, în adevăratul sens al cuvântului, să învăț no­tele, teorie, să nu rămân o „urechistă”. Așa că, la mij­­locul clasei a IV-a, m-a transferat la Liceul de Ar­tă din Bacău. Cum studiile de canto debutau abia din clasa a IX-a, a trebuit să aleg un instrument și, la sugestia domnului director, m-am îndreptat către vio­lă. Aparent a fost un hazard, însă acum cred că, de fapt, fiecare om are un parcurs în viață deja schițat, pe care, firește, prin liberul arbitru, alege să-l urmeze sau nu. Iar eu sunt convinsă că am ales să nu mă abat de la parcursul meu: pur și simplu, m-am îndrăgostit de violă! Dovadă că am terminat liceul „pe instrument” și mi-am continuat studiile, până la nivel de masterat, inclusiv, tot „pe instru­ment”. De fapt, cred că muzica e misiunea mea pe pământ. Fiecare om are o misiune a lui. Atât doar că eu, dincolo de rațiune, mi-am dibuit-o de foarte micuță și nici că m-am mai abătut de la acest drum. Și, din fericire (asta e foarte important!), ambii mei părinți m-au susținut în a-mi urma menirea. Apoi, probabil c-a fost vorba de mistuitoarea mea pasiune pentru muzică, pe care am dublat-o cu multă muncă și perseverență. La toate astea adăugându-se și o doză mare de șansă. Iar în continuare, cred că supre­ma mea datorie este să rămân credincioasă visurilor mele. Sfatul acesta mi l-a dat, în 2017, la un mas­terclass, extraordinarul violonist Gidon Kremer, iar de atunci,    cuvintele lui au devenit lait­motivul existenței mele. Deși, să recu­noaștem, în lumea de azi, să rămâi credincios visurilor tale e foarte dificil. Dar nu imposibil! Cu credință și tena­citate, se poate.

– Prima mare izbândă a vieții tale a fost saltul de la Liceul de Artă din Bacău la Conservatorul din Iași, și apoi    la Universitatea de Arte din Vie­na. De ce e nevoie să faci studii supe­rioare în muzică, să urmezi maste­rate? Talentul nu e de-ajuns?

– E o chestiune de opțiune. Dacă vrei să faci din muzică o profesie, un drum în viață, nu să o păstrezi doar ca pe un hobby, studiile superioare nu doar că sunt necesare, întrucât îți oferă po­si­bilitatea aprofundării cunoș­tințe­lor, dar, pur și simplu, simți nevoia să intri în aceste profunzimi ale studiului, care sunt apanajul studiilor universi­tare. Vrei doar să guști, sau chiar să termini de sa­vurat prăjitura? Cam așa s-ar pune pro­blema… Sigur că în mu­zică, la fel ca în orice altă profesie, niciodată nu termini realmente de învățat, de descoperit, însă, ca să fii muzician, în adevăratul sens al cuvântului, ai nevoie neapărat de acea formă de rafinare a talentului, pe care doar studiile supe­rioare ți-o oferă.

De când cu pandemia, foamea de artă a crescut

– Cum e să-ți câștigi existența cântând la violă, într-o lume care nu mai dă pe cultură mulți bani? Ai un public fidel? Are răspuns meseria ta?

– O, cu siguranță! Este limpede că oamenii simt nevoia de artă, în general, și de muzică de ca­litate, în particular. Iar de când cu pandemia, foamea de artă a crescut exponențial în întreaga lu­me. Uite, în decembrie, mi-am luat bilet la con­certul unui cântăreț de banjo, pe care îl apre­ciez în mod deosebit. Înainte să ajung la sală, m-am și gândit că, probabil, din cauza restric­țiilor, nu va fi multă lume. Când am ajuns, am fost stupefiată: în fața intrării era o coadă enor­mă! Foarte mulți oameni așteptau răbdători să trea­că prin verificări și să-și ocupe locurile în sa­lă: totul din dragoste pentru muzica acelui cân­tăreț! Și da, există un public fidel al muzicii cla­sice, dar constant se câștigă și public nou, alcă­tuit din tineri care descoperă pe viu emoția și bucuria acestui gen. Văd asta în sălile de pe tot glo­bul. Plus că azi, există resurse muzicale enor­me, prin intermediul internetului: un tânăr poate să asculte pe internet un concert de muzică cla­sică, deosebit de emoționant pentru sufletul lui, iar asta să-l ducă spre sala de concert și să-l fide­lizeze. Pe de altă parte, public nou nu se câștigă doar din rândul tinerilor. Uite, în urmă cu câțiva ani, am avut un proiect dedicat promovării muzicii: un pian și o violă, un coleg și cu mine am călătorit printr-un șir de comunități mici, care nu aveau acces la săli de concerte și nu erau fami­lia­rizate cu muzica clasică. A fost o experiență ex­traordi­nară: câtă emoție și bucurie am simțit venind înspre noi din partea publicului acela, alcătuit din adulți și seniori! La final, cu toții ne înconjurau și ne mulțumeau, cu o căldură și o fericire autentice, nu de comple­zență. Și-mi amintesc un episod care m-a mișcat profund: la un con­cert, din cauza temperaturii foar­te ridicate, mi s-a desprins o bu­cățică din arcuș, pe care apoi am vrut s-o fixez la loc, dar nu reu­șeam fiindcă, pur și simplu, aveam degetele transpirate. Atunci o doamnă din primul rând a venit și mi-a oferit batista dânsei, o batistă albă, imaculată, brodată și frumos împăturită, însoțind-o cu câteva cu­vinte de mulțumire pentru bucu­ria pe care i-o ofe­risem. Mi-a spus: „Ți-o dăruiesc din tot sufletul!” A accentuat cuvintele astea. Cre­de-mă că păstrez și azi, cu reverență, acea batistă, în cutia instru­men­tului! O iau cu mine peste tot, ca o re­amintire că nu trebuie să mă abat de la drumul mu­zicii, fiindcă, prin muzică, eu pot să mângâi suflete. Asta e cea mai mare răsplată pentru mine: cu toții avem nevoie de bani, ca să trăim, dar, mai pre­sus, e fericirea pe care o primesc dăruind fe­ri­cire.

– Ai cântat un timp în Viena, acum faci parte din cvartetul Lincoln Center Stage, din New York, cu care cânți prin întreaga lume. Există vreo dife­rență între publicul din străinătate și cel de la noi?

– Sincer, nu există diferențe geografice sau de naționalitate. Publicul diferă de la seară la seară, și în funcție de context: contează enorm trăirea mo­men­tului, atât a muzicienilor, cât și a persoanelor din sală. Muzica se dezvoltă în timp, iar timpul nu e niciodată la fel – așa cum frumos mi-a spus odată profesorul de la un curs de dirijat. Iar între mu­zicienii de pe scenă și publicul din sală e un schimb real, deși in­tangibil, de emoții. Muzicia­nul e și el om, vine pe scenă cu diverse stări emoționale, care se infuzează și în muzica lui. La fel și oamenii care îl ascultă: azi ai o anume stare emoțională și reacționezi într-un anume fel la o bucată mu­zicală, iar mâine, pentru că sta­rea emoțională ți s-a schim­bat, ești vesel și fericit sau, din contră, trist sau me­lancolic sau furios, și reacția ți-e dife­rită, deși audiezi exact aceeași bucată muzicală. Așa că, indiferent unde cânți pe glob, într-o seară poți să ai un public cald și foarte receptiv, într-o altă seară poți să ai un public mai blazat, într-o altă seară poți să ai un public mai timid…

– Monica, ne-am îmbarcat cu toții în anul 2022. Ce viitor îi prevezi mu­zicii clasice? Dar ție? Cu ce gânduri ai început noul an?

– Fără îndoială, muzicii de calitate, în general, și muzicii clasice, în par­ti­cular, le prevăd un viitor senin. E impo­sibil ca ele să dispară! Din contră, cred că vor căpăta o și mai mare relevanță în societate, așa cum, de altfel, e și nor­mal. În ceea ce mă privește… atât timp cât voi rămâne loială visurilor mele și cât voi cere divinității inspirație ca să-mi onorez misiunea, cred că și viitorul meu va fi unul senin. Din cauza pande­miei, situația e încă foarte incertă, pla­nurile îți pot fi date peste cap de la o zi la alta. Imprevizibilul e mai prezent ca oricând în mersul lucrurilor, așa că mi-am propus să fiu deschisă la ce voi primi în viața mea, să fiu în orice clipă pregătită să acționez, să mă adaptez și să-mi păstrez liniștea interioară, în orice context. Iar la un moment dat, când se va putea, și eu, și colegii mei de la Orchestra Română de Tineret, împreună cu dirijorul Cristian Mandeal, ne dorim să refacem concertul „Brâncuși 145”, de astă dată cu public, să organizăm poate chiar și un turneu… Vrem să ducem acest proiect mai departe, fiindcă ecourile lui au fost extraordinare.