La început, dădea din sfârtocul de coadă repede de tot, ca o elice; ai fi zis că mai are puțin și pleacă-n zbor precum Dumbo al lui Disney, desfășurându-și urechile uriașe spre înaltul cerului bucureștean. De-acolo putea să vadă lumea așa cum și-o dorea el, cu neputință să-l ajungă sus și să-i lovească nemilos trupul costeliv. Dar cățelușul nu zbura nicăieri. Nu că n-ar fi putut, ci pentru că nu mai voia să plece din poala caldă care îl adăpostise câteva zile. Cu dragoste, o mână bună îl scărpina în spatele urechilor, unde-i place unui cățel mai mult și mai mult. Dacă ar fi știut cum, ar fi tors de plăcere. Sub ploaia de mângâieri, trecutul trist i se stingea fără regret, în plescăieli somnoroase. Doar din când în când îl mai hăituia vreun gând vrăjmaș din negura vremurilor, și-atunci, cu respirația grea, își aducea aminte de întunericul nopților de coșmar.
Nu până demult, cu trupul adunat covrig pe cimentul din curte, bocea ca la moartea cuiva apropiat. Stăpânii lui de-atunci se înfiorau, zicând că-i a rău, că simte câinele când dă năpasta peste om. Puteau ei să vadă însă dincolo de superstiție, să înțeleagă că el își plângea, în gerul iernii și în arșița verii, de fapt, pustiul?
Casa stăpânilor nu-i era adăpost și lui. Intrase demult în ea, la vremea când fusese pui, adus ca jucărie vie copilului. Într-o bună zi însă, ușa lustruită a rămas închisă pentru el. A încercat s-o deschidă cu laba, dar a primit un picior greu în coastă, că strică vopseaua și costă. Dar de câte ori se deschidea ușa lăcuită, o promisiune dulce îi înflorea în suflet: poate femeia aceea cu basma, care îi umple strachina cu demâncare, sau poate băiatul de pe tricicletă o să-l scarpine în spatele urechilor, acolo unde căpușele nu-i mai dau pace. Cățelul nu avea parte însă de asemenea bucurii. Era acuzat că lasă păr, că are pureci, că-i murdar. Dar el rămânea în așteptare, pe preșul de la intrare, unde – nu știa nimeni secretul lui –, prin crăpătura de sub ușă, adulmeca miresmele unui cămin care nu mai voia să-l primească. Într-o bună zi, femeia care-i dădea mâncarea a deschis larg poarta de la curte. O voce i-a zis: „Du-te”. Cățelul și-a părăsit preșul pe care-l ghemuise într-un fel de pernă și, obișnuit să dea ascultare, a ieșit în strada care l-a primit cu o indiferență fără margini. Și s-a dus în lumea mare, îndemnat de vocea lăsată în urmă: „Du-te. Du-te”. Abia când a descoperit groapa de gunoi s-a oprit.
L-am văzut de departe, o arătare roșcovană ca frunza de stejar la sfârșit de octombrie. Când am ajuns în dreptul gropii de gunoi, cățelul scormonea vrednic după un cap de pește. L-am chemat la mine, dar, speriat, a trecut neatent prin traficul violent. L-am strigat din nou, îndulcindu-mi vorba: „Hei, cățeluș, vino aici!”. Uitându-și teama, s-a apropiat prietenos și, urcându-mi-se-n brațe, a rămas acolo. M-a urmat acasă și, în seara aceea, îmbăiat și dichisit, a adormit sătul lângă caloriferul cald.
Au trecut câteva zile până să-i găsesc un nume potrivit, hotărâtă să renunț la apelative fără personalitate. Cățelușul devenise de-al casei. Sfârtocul de coadă, nerăbdător ca o elice, mi-a pus vorba-n gură. „Ce-ar fi să-ți zic Felix, că de-acum o să fii fericit, așa-i?”. Codița i s-a agitat în semn de aprobare. Familia mai număra un membru. Devenind prieteni, Felix m-a lăsat, cu trecerea vremii, să pătrund în lumea celor care cuvântă în limbajul sufletului. Și-așa am aflat cum el trăiește bucuria clipei, fără plictiseală. Plimbările noastre, deși pe același traseu, sunt mereu noi, fiindcă pentru Felix entuziasmul momentului nu piere niciodată. Felix trăiește în prezent, fără ranchiună, fără amărăciune, recunoscător pentru ce i-a dat Dumnezeu. Îl privesc și îmi amintesc de vorbele pribeagului Siddhartha, care spunea că oricine poate să-și atingă țelul dacă e în stare să gândească, să aștepte și să rabde de foame. Mă uit la Felix și mă întreb cum de poate o ființă fără carte să trăiască acest adevăr. Mă uit la mine și mă întreb câte mai am eu de învățat.
În pacea serii, după ultima plimbare, Felix e istovit. Până și bătăile cozii i se liniștesc. Eliberat de grija zilei de mâine, Felix se odihnește. În somnul liniștit, mulțumește tuturor celor care l-au ajutat să revină la viață: mamei, bunicilor, doctoriței veterinare, doamnei care i-a tuns ciulinii din blăniță, băiețelului cel nou care își împarte culcușul cu el. Dar Felix mai mulțumește cuiva și știe că acum a sosit momentul să o facă public: femeii care, cu multe luni în urmă, i-a deschis poarta ce-l ținea prizonier, păduchios și hămesit, eliberându-l spre o nouă șansă. Cu un oftat lung, Felix adoarme fericit.
SIMONA C.
