Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Felix

Foto: Shutterstock

La început, dădea din sfârtocul de coa­dă re­pe­de de tot, ca o elice; ai fi zis că mai are puțin și pleacă-n zbor pre­cum Dumbo al lui Disney, des­fășurându-și ure­chile uriașe spre înaltul cerului bucureștean. De-acolo putea să vadă lumea așa cum și-o dorea el, cu ne­pu­tință să-l ajungă sus și să-i lovească nemilos trupul cos­teliv. Dar cățe­lușul nu zbu­ra nicăieri. Nu că n-ar fi pu­tut, ci pentru că nu mai voia să plece din poala cal­dă care îl adă­postise câteva zile. Cu dragoste, o mâ­nă bună îl scărpina în spatele urechilor, unde-i place unui cățel mai mult și mai mult. Dacă ar fi știut cum, ar fi tors de plă­cere. Sub ploaia de mângâieri, trecutul trist i se stingea fără regret, în plescăieli somnoroase. Doar din când în când îl mai hăi­tuia vreun gând vrăj­maș din negura vre­murilor, și-atunci, cu res­pirația grea, își adu­cea aminte de întunericul nopților de coș­mar.

Nu până demult, cu trupul adunat covrig pe ci­men­­tul din curte, bocea ca la moartea cuiva apro­piat. Stă­pânii lui de-atunci se înfiorau, zi­când că-i a rău, că simte câinele când dă nă­pasta peste om. Pu­teau ei să vadă însă dincolo de su­perstiție, să în­țeleagă că el își plân­gea, în gerul iernii și în arșița ve­rii, de fapt, pus­tiul?

Casa stăpânilor nu-i era adăpost și lui. Intrase de­mult în ea, la vremea când fusese pui, adus ca ju­că­rie vie copilului. Într-o bună zi însă, ușa lustruită a rămas închisă pentru el. A încercat s-o deschidă cu laba, dar a primit un picior greu în coastă, că strică vop­seaua și costă. Dar de câte ori se des­chi­dea ușa lăcuită, o pro­misiune dulce îi înflorea în suflet: poate femeia aceea cu bas­ma, care îi umple stra­china cu demâncare, sau poa­te băiatul de pe tri­ci­cletă o să-l scarpine în spatele urechilor, acolo unde căpușele nu-i mai dau pace. Cățelul nu avea parte însă de ase­me­nea bucurii. Era acuzat că lasă păr, că are pureci, că-i murdar. Dar el rămânea în aș­teptare, pe pre­șul de la intrare, unde – nu știa ni­meni se­cretul lui –, prin crăpătura de sub ușă, adul­meca mi­res­mele unui cămin care nu mai vo­ia să-l pri­meas­că. Într-o bună zi, femeia care-i dădea mân­carea a des­­­chis larg poarta de la curte. O voce i-a zis: „Du-te”. Că­țelul și-a părăsit preșul pe care-l ghemuise într-un fel de pernă și, obiș­nuit să dea ascultare, a ieșit în strada care l-a primit cu o indiferență fără margini. Și s-a dus în lumea mare, îndemnat de vocea lăsată în ur­mă: „Du-te. Du-te”. Abia când a des­coperit groa­­­pa de gunoi s-a oprit.

L-am văzut de departe, o arătare roșcovană ca frun­za de stejar la sfârșit de octombrie. Când am ajuns în dreptul gropii de gunoi, cățelul scor­monea vred­nic după un cap de pește. L-am che­mat la mine, dar, speriat, a trecut neatent prin traficul violent. L-am strigat din nou, îndul­cin­du-mi vorba: „Hei, că­țe­luș, vino aici!”. Uitân­du-și teama, s-a apropiat pri­e­tenos și, urcân­du-mi-se-n brațe, a rămas acolo. M-a ur­mat aca­să și, în seara aceea, îmbăiat și dichisit, a ador­mit sătul lângă caloriferul cald.

Au trecut câteva zile până să-i găsesc un nume po­­trivit, hotărâtă să renunț la apelative fără per­so­na­litate. Cățelușul devenise de-al ca­sei. Sfârtocul de coadă, nerăbdător ca o elice, mi-a pus vorba-n gu­ră. „Ce-ar fi să-ți zic Felix, că de-acum o să fii fe­ricit, așa-i?”. Codița i s-a agitat în semn de apro­bare. Fa­milia mai număra un membru. Devenind prieteni, Felix m-a lăsat, cu tre­cerea vremii, să pătrund în lumea celor care cuvântă în lim­bajul sufletului. Și-așa am aflat cum el trăiește bucu­ria clipei, fără plic­tiseală. Plimbările noastre, deși pe același traseu, sunt mereu noi, fiindcă pen­tru Felix entu­zias­mul momentului nu piere nicio­dată. Felix tră­iește în prezent, fără ranchiună, fără amă­răciune, recu­nos­cător pentru ce i-a dat Dum­ne­zeu. Îl pri­­vesc și îmi amintesc de vorbele pri­bea­gu­lui Siddhar­tha, care spunea că oricine poate să-și atingă țelul dacă e în stare să gândească, să aș­tepte și să rabde de foame. Mă uit la Felix și mă în­treb cum de poate o ființă fără carte să trăiască acest adevăr. Mă uit la mine și mă întreb câte mai am eu de învățat.

În pacea serii, după ultima plimbare, Felix e is­tovit. Până și bătăile cozii i se liniștesc. Elibe­rat de grija zilei de mâine, Felix se odihnește. În somnul liniștit, mulțumește tuturor celor care l-au ajutat să re­vină la viață: mamei, bunicilor, doc­toriței ve­te­ri­nare, doamnei care i-a tuns ciu­linii din blăniță, bă­ie­țelului cel nou care își îm­parte culcușul cu el. Dar Felix mai mulțumește cuiva și știe că acum a sosit momentul să o facă public: femeii care, cu multe luni în urmă, i-a deschis poarta ce-l ținea prizonier, pă­du­chios și hămesit, eliberându-l spre o nouă șansă. Cu un oftat lung, Felix adoarme fericit.

SIMONA C.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian