SCRISORI DE LA CITITORI – Un mesaj pe telefon

Dragă „Formula AS”,

Încep scrisoarea mea către dvs. cu o propunere: reluați paginile, așa de interesante, publicate în urmă cu câțiva ani, despre problemele sufletești cu care ne confruntăm. Ele nu ies niciodată din modă. Suferința și bucuria sunt neschimbate, de când oamenii au fost lăsați pe pământ. Iar locurile în care să vorbești despre ele sunt tot mai rare. De fapt, acesta este subiectul scrisorii mele. O pro­blemă de suflet, pentru care aștept dezlegări…

Trăim vremuri tulburi, vremuri ciu­date cu care nu ne-am mai întâlnit.    Ne­liniștea și incertitudinile de toate felu­rile sunt companionii zilnici cu care ne luptăm. Nimic nu mai este la fel ca înainte, iar ști­ri­le cu care suntem bom­bardați zi de zi, în loc să ne în­cu­rajeze, ne sperie. Boală, violență, natu­ră bol­navă, sărăcie și ură. Cine să ne ajute? Ne sim­țim tot mai singuri și ame­nințați, constrânși. Este firesc, așa­dar, să căutăm    sprijin și ajutor. Nevoia de solidaritate, de prietenie, de comu­ni­care și co­muniune cu cei dragi este mai mare decât înainte, când vremurile erau cuminți, așezate în matca lor. Iar când și limanul familiei, pe care îl credeai si­gur, se destramă, abia atunci poți vedea în toată gro­zăvia ei degringolada vremurilor pe care le tră­im.

Joc de popice

Sunt divorțată de două luni.    Înainte de divorț, dar și de atunci până acum, am trecut prin mari în­cercări și tulburări sufletești, pe care le-am trăit fără să le pot destăinui cuiva. De aceea, vă măr­turisesc că m-am bucurat să pot reciti (sunt abo­nată la publicația dvs. de cincisprezece ani) arti­colele legate de viața sentimentală. În vremurile acestea, în care boala și moartea parcă joacă po­pice cu oamenii, e de mare ajutor să găsești un­deva sprijin sufletesc, îndrumare și susținere. Vă scriu cu gândul că poate rândurile mele vor stârni interesul unora care au trăit experiențe similare și voi primi un sfat sau măcar un semn de susținere, care m-ar încredința că hotărârea de a divorța nu a fost pripită. Mă tulbură tot ceea ce s-a întâmplat în viața mea și încă îmi este greu să mă rup cu totul de trecut. Am îndoieli de care tare aș vrea să pot scăpa. Sunt atâtea schimbări în lume, între oameni s-au instalat deruta, agitația, nemulțumirea, teama, lehamitea, depresia cronică și multe altele încă. De-aceea, mai mult ca altădată, cred că este mare nevoie să nu trecem cu ușurință pe lângă cel care are nevoie de ajutor, să ne plecăm urechea la che­marea lui, la șoapta care poate fi uneori rușinată, când cere sprijin.    Pe scurt, povestea mea este des­tul de banală și obișnuită. Ce mai contează o des­­­părțire, când în lume se petrec atâtea, vor spu­­ne mulți. Doar că această despărțire, ca mul­te altele, poate că ascunde o realitate urâtă a lumii în care trăim: desconsiderarea familiei…

Ne-am căsătorit într-o dimineață de sep­tem­­brie, acum opt ani. Ne cunoșteam de câ­teva luni și gândul de-a oficializa faptul că locuiam împre­ună ne-a venit brusc. Ne-am programat cununia civilă și nici măcar nu ne-am anunțat părinții, așa că abia în ziua nunții, când ne-am dus la oficiul stării civile, am aflat că e nevoie de doi martori, care să semneze alături de noi actul căsătoriei. Femeia de ser­viciu a primăriei și o funcționară care tre­cea pe coridor, întâmplător, ne-au însoțit în mo­mentul acela, care pentru noi însă a însemnat doar o for­malitate. De multe ori m-am gândit de ce am pro­cedat așa. De ce ni s-a părut mai deo­sebit să fim doar noi doi, de ce am eliminat pre­zența fami­liilor noastre, care s-au împăcat până la urmă cu decizia noastră teribilistă. Se pare însă că lu­crurile și acțiunile în­cepute în pripă, negân­dite temei­nic, aprinse iute, ca un foc de artificii, se sting rapid, ca și cum nici n-ar fi fost.

Gelu, bărbatul meu, lu­cre­ază într-o companie mul­tinațională și nu a avut niciodată un program de lucru fix. Lucrează până când își termină sar­cinile zilnice, uneori câteva ore, alteori zi-lumină. De a­ceea, se întâmpla de mul­te ori să nu fim acasă în ace­lași timp, eu, fiind profe­soară, eram mai li­beră de­cât el. M-am obiș­nuit cu acest pro­gram al lui și nu mi se părea nimic ieșit din co­mun să vină ade­seori acasă seara târ­ziu, ori chiar noaptea. Am locuit în primii ani cu chi­rie, și din acest motiv, am amânat gândul de-a avea un copil. Și bine am făcut, zic eu acum, pentru că des­păr­țirea ar fi fost mult mai complicată. Anii au trecut fără mari schim­bări, relația noastră s-a păstrat la fel, n-a devenit nici mai spectaculoasă, dar nici banală. Atunci când eram liberi, mer­geam la filme, la spec­tacole, ieșeam din oraș la drumeții, cu prie­tenii, cu colegii de muncă. Eram o pereche liniș­ti­tă, ce părea armonioasă, văzută din afa­ră. Și așa și era, nu doar că părea. Doar că în­cepând de anul trecut, de când am fost siliți să lu­crăm mai mult de-acasă, ceva s-a întâmplat. Inițial am crezut că e vorba doar de neobișnuința de a fi așa de mult împreună. De aceea am privit cu o oa­recare îngăduință atitu­dinea morocă­noasă și po­sacă pe care o avea bărbatul meu, tot mai des. Se vedea că e înciudat că stă acasă, închis. Din senin, se enerva pe tot felul de nimicuri, pe care altădată le ig­no­ra, părea mereu nemulțumit, n-avea chef de vorbă, atunci când își ter­mina mun­ca. Am crezut că este ceva tre­că­tor, declanșat de starea de izolare la care eram siliți.

Au trecut lunile, dar nu și amără­ciunea care părea instalată definitiv între noi. Mereu ursuz, „cu capsa pusă”, Gelu a de­venit irascibil și pus pe harță. Nu-mi făcea repro­șuri, dar nici nu putea să-mi spună clar, atunci când îl întrebam, ce anu­me îl deranjează. N-avea un răspuns concret, sin­gura reacție era că pleca trântind ușa sau se așeza la computer, cu căștile la urechi, semn că nu mai era dispus să continue nicio discuție. În toată aceas­tă perioadă, am întors pe toate fețele relația noas­tră, am căutat în amintiri un moment, o în­tâmplare, care ar fi putut explica încordarea în care trăiam. Hărțu­ielile de-acasă erau amplificate de starea de nesi­guranță pe care o vedeam cres­când de la o zi la alta, la știri și pe alte canale me­dia. M-am simțit în acele momente îngrozitor de sin­­gură, și între­barea pe care mi-o puneam tot mai des era ce anu­me face doi oameni să trăiască ar­­mo­nios. Sigur că răspunsul cel mai rapid ar fi dra­gostea și tot ceea ce derivă din ea: respect, co­muniune de idei, compasiune, slujirea unor idea­luri co­mune… Nu vorbesc acum „din cărți”, ci din ma­rea suferință în care s-a sfârșit mariajul meu. În­tr-o zi, după o ceartă iscată din nimic (am vărsat un pahar de apă pe biroul lui), Gelu s-a îm­brăcat și a ieșit val-vârtej pe ușă. Și-a uitat însă telefonul pe masă și ăsta a fost finalul. În scurt timp, ecra­nul lui s-a lu­mi­nat și am putut citi ur­mă­torul me­saj: „Iubi­tu­le, voi în­târzia zece minu­te, aș­teap­tă-mă cu un ceai fier­binte. Dulcele îl aduc eu!”.

Când „nu mai ești”!

Poate că am fost naivă, dar n-am bănuit nicio­dată că bărbatul meu ar putea avea o viață dublă. Că în­târ­zierile și absențele lui de-acasă, puse pe seama muncii de la birou, ar a­vea drept expli­cație o a­ventură sentimentală. A fost un șoc te­ribil când am aflat. Când s-a întors aca­să, l-am în­­tre­bat direct ci­ne este Lucia, femeia ca­re sem­nase me­sajul, și fă­ră să clipească, soțul meu mi-a răspuns: „Iubita mea!”. „Și eu ce sunt atunci?”, l-am întrebat. „Nu mai ești!”, mi-a răs­puns atât de liniștit, încât m-am cutremurat. Cui să mai cer explicații? Pe cine să rog să mă îndrume, când adevărul fusese atât de bru­tal rostit? Am di­vor­țat. Câ­teodată, îmi spun că am re­nunțat prea ușor, altă dată, mă învino­vă­țesc și caut vini posibile pentru ceea ce s-a întâm­plat, am senzația că am pier­dut trenul vieții, că lu­mea merge într-o di­recție pe care eu nu o în­țeleg. Când și cum am gre­șit? Cum se poate cons­trui așa de ușor o viață dublă? „Nu mai ești!”, cu cuvintele astea cred că voi intra în mormânt.

RALUCA