„Am culcat la pământ, vreme de 25 de ani, 7.500 de fabrici și uzine!”, spunea zilele trecute, un important om de afaceri din România. Că s-au închis fabrici știam cu toții, la fel cum știm că statul nu a rămas cu nimic de pe urma închiderii lor. S-au dat uzine pe 1 dolar, iar cumpărătorul s-a îmbogățit din vânzarea utilajelor și din tonele de fiare vechi, pentru ca, după numai câțiva ani, să mai dea un tun, prin vânzarea terenurilor pe care se găseau respectivele obiective economice. Locul diverselor industrii de pe vremea regimului comunist a fost luat – și asta se știe! – de imobiliare, de cartiere de blocuri sau de mall-uri. Dar, chiar dacă lucrurile sunt știute, numărul acesta, 7.500, rămâne năucitor! O banală împărțire la cele 41 de județe duce la un minus de peste 180 de fabrici și uzine per județ. Dacă defrișarea pădurilor a ajuns la un nivel de se vede din satelit, „defrișarea” economiei, deși nu se vede cu ochiul liber, e la fel de cumplită.
Evident că economia românească, care avea probleme de eficiență și de competitivitate, chiar și pe vremea comunismului, nu avea cum să nu acuze șocul trecerii la capitalism, pe de o parte, respectiv șocul pierderii piețelor tradiționale de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Dar felul în care a fost pusă pe butuci economia românească, imediat după 1990, miroase de la o poștă a operațiune premeditată. La fel cum premeditată pare a fi absența oricăror politici coerente de reindustrializare a României, în ultimele decenii. Faptul că au tot apărut, în ultima vreme, investitori străini, faptul că oamenii de afaceri români au prins un pic de cheag și se zbat să producă în țară, faptul că economia a accelerat în anumite domenii (comerț, auto, servicii, turism etc.) și a absorbit din forța de muncă disponibilă nu ține locul unor politici industriale. E limpede că dezvoltarea anumitor orașe sau a anumitor zone din România este direct legată de prezența anumitor industrii puternice în zonă. Ce-ar fi Ardealul, bunăoară, fără întreaga rețea de fabrici și făbricuțe, dedicate industriei auto, care se întinde de la Timișoara și Oradea, până la Sibiu și Brașov? Ce ar fi Clujul fără industria IT? Sau cum ar arăta bugetul național fără contribuția consistentă a celor de la Dacia Pitești? Lumea e, însă, în continuă schimbare, iar crizele pândesc, mai nou, la tot pasul. Din varii motive – de la criza rețelelor de transport, dinspre China, până la blocada economică impusă Belarusului sau Rusiei – ne trezim că nu mai avem acces la produse și la servicii pe care ne-am obișnuit să le importăm, de când ne-am închis fabricile de profil. Recenta criză a hârtiei, care a lovit deocamdată presa, dar care riscă să lovească și industria ambalajelor, e doar un avertisment. La cât lemn se taie, cu rost și fără rost, puteam fi acum lideri mondiali la producția de hârtie. Dar ne-am închis fabricile, iar acum stăm la mila altora…
Dacă pentru o industrie de-acum strategică pentru România, precum industria IT, se găsesc soluții pentru facilități fiscale, de ce nu s-ar găsi și pentru investitorii dispuși să refacă, în țară, industrii pentru a căror producție e tot mai mare cerere? De ce să plătim la suprapreț și să stăm la mâna altora, când, cu un pic de minte și de voință, am putea produce și noi, în România, produse care s-ar vinde ca pâinea caldă.
