„Luminătorii poporului”

Îmi amintesc cu drag și regret de dascălul Mladin, din satul meu natal, Bărbătești. Mic la stat dar mare la fapte, era foarte iute și foarte activ. Țin minte cum îl vedeam mergând la arat, la prășit, la copăit sau cosit… Mare gospodar, venea la școală de dimineață, cu un pachețel de mâncare pus în papor­niță, ca să nu piardă vremea și să plece din clasă direct la câmp. Îl respectau con­sătenii, ca pe cucernicul părinte Gărăiacu, pentru că îi iubea pe copii și îi învăța carte cu toată osârdia de care era capabil. Școala mai există și azi. La ea am învățat și eu, dar nimeni nu mi-a spus ni­cio­dată că fusese construită de străbunicul, das­călul Ion Popescu, al cărui nume îl poartă acum. La o vorbă de aducere aminte, după ce ne-am de­dul­cit cu o ciorbă oltenească, doctorul și scriitorul Cor­nel Munteanu mi-a povestit de soarta învăță­to­rului Mladin. Așa mi-am adus aminte de satul nos­tru din anii ’50, când goana comuniștilor împotriva oamenilor harnici și avuți era în toi. Printre cei vizați era și dascălul Mladin. Împlinise trei decenii de când preda copiilor din școala primară, când a primit o adresă în care i se comunicau următoarele: „Tovarășe învățător, de anul viitor, veți preda la școala primară din Purcari, comuna Săulești”. Scurt! Fără explicație, fără motivație, era obligat să plece peste un râu și un deal, la 8 kilometri de Băr­bătești, pentru simplul fapt că avea bietul om pă­mânt și o casă acătării, cum trebuie să aibă orice frun­taș al satului. Doctorul Muntean îi era nepot și-și amintește și azi, diminețile-n care-l vedea plecând la școală, pe jos, în opinci. Mergea țintă spre vârful dealului, unde avea ascunse ghetele bune, într-o tufă de rugi. Schimba încălțările, lua ghetele, mer­gea la ore, iar după amiaza venea la ascun­zătoare. Uneori, ajungea acasă desculț, cu opincile în mână, nu-i plăcea să-și piardă timpul până-și împletea cu­relele. Într-una din zile, a avut însă o mare surpriză: nu și-a mai găsit ghetele! Cineva le-a furat. În ziua aia, nu s-a mai dus la școală. A doua zi și-a cum­părat ghete noi și le-a ascuns pe panta cealaltă a dealului, pe unde trecea lume mai puțină. Așa a fă­cut naveta, până s-a pensionat. În sat, Gheorghe Chioru, zis și „Al lui Gâșcă”, un bețiv și „o sărăcie”, se lăuda prin cârciumi: „Io i-am făcut-o lu Mladin, io l-am reclamat. Din cauza mea s-a dus în vă­găună, la Purcari. Așa ar trebui să se ducă toți chia­burii ăștia, care au supt sângele țăranilor. Toți ar trebui băgați în văgăună…”. Și Mladin n-a fost singurul dascăl batjocorit. Bătrânul învățător Ion Suditu, din Socu, a fost trimis și el de la școala din sat, tocmai la 10 kilometri distanță, peste trei dea­luri. Speriat și bolnav, nu putea să facă naveta, și și-a luat gazdă… Adevărați „luminători ai poporului”, dascălii Suditu și Mladin fac parte din zecile de mii de fruntași ai satelor, care au fost pedepsiți de comu­niști, numai pentru simplul fapt că existau. Umilința lor n-a fost scrisă în manualele de istorie, deși de pe urma lor au rămas generații întregi de oa­meni școliți.

Ion Longin Popescu