Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești din Micul Paris: FĂNICĂ LUCA, întâistătătorul muzicii lăutărești (Evocare de MIHAI BOGDAN SIMION)

Fănică Muscalagiul

– După o pleiadă de artişti interbelici, interpreţi de romanţe şi de tangouri celebre, a venit mo­men­tul să urcăm pe scena Micului Paris un lăutar. Și cum nimeni nu se compară cu nemuritorul Fănică Luca, îți propun să-i depeni firul vieții. Afară e iarnă, pe-alocuri ninge, timp ideal de stat la gura sobei și de-ascultat povești…

Bătrân, bolnav, dar tot elegant

– Îl chema, de fapt, Luca Ştefan Iordache și s-a născut în Bucureşti, la 1894. Până să devină celebru, a avut altă poreclă: Fănică Muscalagiul, nu­me păstrat chiar și azi, în memoria pli­nă de respect a ce­lor ce i-au urmat. Tatăl lui Fănică fusese de ase­me­nea naist, venit din cartierul lău­tarilor din Plo­ieşti, dar stabilit apoi în capitală, unde cânta, ca să-şi întreţină familia, în diferite orchestre, alături de lăutari celebri ai vremii (cum ar fi Pompieru, nume vestit, care a cântat la Unirea Principatelor, alături de Cuza). Paisprezece fraţi a avut Fănică, deşi nouă s-au prăpădit înainte să se nască el. Azi sună dra­matic, dar acest lucru se întâmpla foarte des în fa­mi­liile de rromi, în anii 1900, când sărăcia lor era crun­tă, iar copiii supravieţuiau cu greu malnutriţiei şi lipsei de igienă. Meş­teşugurile care menţineau fa­mi­liile pe linia de plutire se trans­miteau între gene­raţii, dar numai bărbaţii mun­ceau, femeile erau cas­nice. (În lă­u­tărie, prima care a rupt tradiţia a fost Maria Lătăreţu.) Interesant este că în familiile de naişti, primul nai dăruit copilului era cioplit chiar de părinte. Un năiuc mic, făurit frumos de mâinile tatălui, a primit la şapte ani şi Fănică al nostru. Anul era 1901. Mi-l pot ima­gina destul de bine desculţ pe străzi, cântând din nai şi din gură, cântece învăţate de la tată sau bunic… Câşti­ga două parale, pe care le aducea acasă. În funcţie de cât de romantici ale­gem să fim, stabilim dacă micuţul pleca pe străzi la cerşit sau la lăutărit. Cert este că era foarte bun, încă de copil dovedea un talent gi­gantic. La treisprezece ani, îl găsim deja în celebrul taraf al lui Lache din Gă­ieşti, iar la şaisprezece, avea reprezentaţii în stră­inătate: două concerte, la Smirna şi la Istanbul, în Turcia. Ce emoţie trebuie să fi fost şi pentru publicul turc, dinainte de primul război mondial, să-l asculte pe acest adolescent de şai­sprezece ani, creând magie cu naiul. Un motiv în plus să-mi fie şi mai drag de Fănică Luca: fiindcă a fost maestru la un instrument care e rudă bună cu cobza mea.

– Cum putea ajunge celebru un băie­ţan­dru sărman din mahalalele Bucureștiului?

– Prin priceperea şi nasul unor agenţi extraor­dinari, de calibrul lui Harry Brauner, marele folclo­rist. L-au găsit, l-au ascultat, l-au luat sub aripa lor ocroti­toare. Dar, bi­neînţeles că primul lucru care a contat a fost faptul că Fănică era genial. Nu degeaba i se dusese buhul până în Turcia, nu degeaba în 1911 era deja angajat la restaurantul „Su­zana” din București. Apoi a început „bă­taia”pentru el între patronii de mari localuri, exact cum am povestit în episodul anterior, cu Cristian Va­sile. Doar că vorbim de un timp în care Va­sile abia se născuse. Până în 1928, Fănică Luca a cântat la o bună parte din localurile rafinate din Bucureşti. E important acest an şi cel ce-i urmează, pentru că marchează debutul la Radio şi momentul în care Fănică intră în Taraful lui Ciolac, un apro­piat a lui George Enescu. Ma­rele compozitor însuşi a spus (în 1939, la Paris) că Fănică Luca este cel mai mare suflător pe care-l auzise el vreodată. Avea, într-adevăr, o linie dreap­tă, o „suflătură” în nai inega­labilă. Revenind, Ciolac şi Fă­nică merg împreună într-un tur­neu în Varşovia, Po­lonia, la „Ex­poziţia de Vi­nuri şi Fructe”, unde Româ­nia avea stand. Aşa ajunge tânărul nostru să sem­neze cu casa de discuri „Poli­dor”, care promova cântă­reţi solişti, iar asta se mula perfect pe marele vis al lui Fănică: să ajungă „diseur” (cântăreţ). Aşa se explică de ce (cu numai cinci ex­cepţii), toate discurile înre­gistrate de el înainte de venirea comuniştilor sunt vocale, foarte puţine la nai. Melodii celebre la vremea lor: „Hai, mândro, pitiş, pi­tiş”, ori „Eram tânăr ca frăguţa, dar m-a îmbătrânit mândruţa”…, cântece care i-au împlinit visul de a-şi depăşi con­diţia de mus­calagiu şi de a deveni trubadur, me­nestrel. Ba chiar unul de lux, având în vedere că după întoar­cerea de la Varşovia, a fost angajat la „Picadilly”, res­­taurant exclusivist din Bucureşti, pe ­mo­del engle­zesc (actualmente, „Terasa Cercul Mi­litar”). De acolo l-au „înhăţat” şi nemţii de la casa de discuri Odeon, pentru şase luni: a înregistrat la ei nişte cânte bătrâneşti splendide, dar şi celebra „Piatra-i piatră de e piatră”. Apoi a semnat şi cu „Co­lumbia Records”. Deve­ni­se o celebritate, toată sufla­rea din Bucureşti, şi chiar din Europa, ştia cine era Fănică Lu­ca. Aşa se face că „His Master’s Voice”, enorma casă de discuri britanică, l-a „cap­turat” exclusiv, până în 1936. Băieţandrul nostru devenise star, unul cu totul special, pentru că e greu de spus exact ce cânta Fănică Luca. Muzică ţără­nească sau populară sau mu­zică lăutărească? O „pro­to­lăutărească” aş spune eu, dacă mi se permite. Un cân­tec ţigănesc îmbrăcat în haină de cântec bătrânesc.

Din „Micul Paris”, în Parisul cel Mare

– Oare succesul îl ajuta pe Fănică să-și scoată din sărăcie familia? Familie mare, „renumerație mică, după buget”, vorba lui Caragiale, alt con­temporan al naistului.

În anii de glorie

– Aducea bani frumoşi acasă, asta e sigur. Fraţii şi surorile lui trăiau, în mod cert, mai bine decât alte familii de rromi din perioada interbelică, suc­cesul lui devenise eclatant. Bunăoară, Fănică a cân­tat la „Expoziţia Internaţională de la Paris”, cu Grigoraş Dinicu, pentru că a beneficiat de prietenia și prețuirea marelui sociolog Dimitrie Gusti. Pavi­lionul românesc a fost aşe­zat strategic pe un deal, între cel spa­niol şi cel italian. Aşadar, toată lumea îl putea vedea pe Fănică, pe o scenă, cântând din voce şi chitară, iar din când în când, cu mâna în reverul ves­tei, sco­tea naiul. A rupt! De a doua zi au și început să-i dea târ­coale patronii restau­ran­telor din Paris. L-au adorat francezii, i-au dat „Ordinul «Palmes»”, al Academiei Franceze, în grad de ofi­ţer. Timp de şase luni a cântat la Paris, la restau­rante de pri­mă mână, între care „Mont­­martre”, cel mai luxos lo­cal din Europa! Voce, chitară, dar fie­care reprezentaţie se încheia şi cu na­iul, pentru că pe afiş scria „Fănică Lu­ca şi flautul lui Pan”. Fănică din Micul Paris a cucerit Marele Paris. Ba mai mult, a avut, apoi, şi Londra la pi­cioare. Totul sună minunat, doar că avea familie grea de întreținut, familie ma­re de rromi săraci, care se baza enorm pe câştigurile lui. A avut cinci copii, doi au murit tineri, aşa cum se întâmpla la acea vreme. Băiatul rămas, Titi, a ajuns lăutar mare, la fel şi nepotul, Ghiţă. Cu acesta din ur­mă, am avut şi eu onoarea să cânt, timp de trei ani şi jumătate.

„Dealu-i deal și valea-i vale”

– Erau trataţi lăutarii rromi cu acelaşi respect şi veneraţie precum ceilalţi artişti?

Cântând la un restaurant din București

– Cu mare regret afirm că nu. De aceea, ei tre­buiau să fie cei mai cuminţi, mai muncitori şi mai serioşi, între toţi artiştii vremii. Tangoul şi romanţa se cântau primele în local, iar programul lăutarilor începea pe la două noaptea, când orice petrecere boierească lua alte turnuri, când eticheta iniţială era schimbată de alcool, iar bărbaţii începeau să bea votcă din pantofii cucoanelor. Atunci intra Fănică în scenă, şi nu cred că exista chef la finalul anilor ’20 în care să nu se cânte sârba lui, „Dealu-i deal şi valea-i vale”. (Cum nu cred că există nici azi.) Apoi, trebuia să se cânte „Leliţă cârciumăreasă”, „Eu sunt Barbu Lăutaru”, celebrul cântec pe ver­su­rile lui Alecsandri. Iar Fănică îşi juca minunat rolul din această melodie: se îmbrăca în Barbu Lău­taru, îşi lipea mustăţi exagerat de mari şi purta fes tur­­cesc. „Eu sunt Barbu lăutarul, starostele şi cob­zarul, ce-am cântat pe la domnii şi la mândre cu­nu­­nii… , dar acum, amar mi-e mie, când e lumea pe nemţie”. Dar, chiar și așa, lăutar admis după mie­­­zul nopţii, Fănică devenise un reper al Micului Paris. Două zile la „Picadilly”, două la „Conti­nen­tal”, două la „Trocadero” şi o seară la Ploieşti. Apoi nunţile de sfârşit de săptămână, pe care pur şi sim­plu le rupea în două. Printre toate astea fugea la Vie­na să imprime discuri. Vă daţi seama ce mun­că?! Dar și rodul era pe măsură! Acest om din ma­halaua Bucu­­reştiului făcea ravagii, faima lui traver­sase gra­niţele, de veneau nemţii şi englezii să-l vadă la „Leul şi Cârnatul” sau la „Suzana”. Stăpânea la per­fecţiune un instrument exotic, cum e naiul, iar cu vocea interpreta languros, suav. La nimeni altci­neva nu găsim mai bine tonul acesta al muzicii lău­tăreşti de mahala. Dacă este să vedem cum cântau ţi­ga­nii lăutari în periferia Micului Paris, mai aproa­pe de vocea lui Fănică Luca nu suntem de nimeni.

– Oare lăutarii cântau și acasă, în mahala? Ne pu­tem imagina astfel car­tie­rele mărginașe din Bucu­rești? Pline de veselie și mu­­zică?

Cu naiul, la Paris

– Nici vorbă! Enigma acestor cântece ţigăneşti es­te că sunt de inimă al­bastră. Sunt „blues”, în lim­baj a­me­rican. Se potrivesc ter­me­nii, pentru că negrii de pes­te Ocean aveau aceleaşi suferinţe, aceleaşi opre­si­uni, tot în albastru le era pic­­tat sufletul. Să ai inimă albastră însemna „pelin beau, pelin mănânc, noap­tea pe pelin mă culc, dimi­neaţa când mă scol, cu pe­lin pe ochi mă spăl”. Amă­reala vieţii dusă la ex­tremă. „Foaie verde bob năut, inimă cu venin mult, când să te mai văd râ­zând, să-mi pui masă să mă­nânc. Ia masa că nu mă­­nânc, şi-adu-mi per­na să mă culc”. „Înco­tro, vântul mă bate, mă frige şi mă arde, de-ar ba­te şi crivăţul, m-aş aprinde cu totul”. Cân­te­cele a­cestea sunt des­pre dispe­rare, lente, tără­gănate, în registru mi­nor. Au acele orna­mente vocale, lălă­ituri, cum le spun lău­tarii. Rromii avu­­se­seră cu­rajul ne­bun să vină de la ţară la oraş, dar ma­jo­ritatea locuiau cu chirie, nu mai aveau nimic al lor. În plus, Bucu­­reștiul era trufaș, avea aere oc­cidentale, când intrau în sa­loanele aristo­crate, în care sa­lu­tul era doar o înclinare abia per­cepti­bilă din gât, lăutarii erau pur şi sim­plu paralizaţi în scaune de frică. Lu­mea bună era inaccesibilă pentru ei, avea carte, era rafinată. Fă­­ni­că a trebuit, și el, să se adap­teze, să arate impe­cabil, tuns la milimetru, mustaţa brici, ghiu­lul la de­getul mic, mănuşi, frac, cu gar­ni­turi lucioase. Toa­te astea, când tu ai copilărit des­culţ, să­rac lipit. Greu, foarte greu! Nu-ți imaginezi res­pectul pe care i-l port. Pe mine, omul acesta m-a în­văţat ceva ne­preţuit: că munca merită! Că da­că te ții de ea, ajungi sus. Poveştile lă­u­tarilor țigani nu sunt nu­mai nişte is­to­risiri, ci nişte lecţii de via­ță. Ei sunt co­res­pon­denţii bluesmenilor ame­ri­­cani, ai in­ter­­pre­ţilor de flamenco andaluz, ai ro­manţei ruseşti, ai fadoului şi jazz manoush-ului din Paris. De pes­te două sute de ani, lău­tarii de oraş au repre­zentat un spirit mo­dern şi euro­pean. Dar, spre deo­sebire de mu­zi­cile euro­pene de care vor­beam, cea lă­u­tă­rească de la noi este din ce în ce mai puţin res­pectată. Va veni o zi, când o să ne pară foarte rău. Mulţi din­tre lăutarii Bucu­reștiu­lui nu mai tră­iesc şi puţini sunt cei care își mai au origini în fami­liile in­ter­belice despre care vor­bim. Azi, nu se mai cântă la instrumentele de lemn care au dus lăutăria în pa­latele regale, ci la instrumente electronice, ca­re nu mai vibrează la fel. Artişti precum sunt „Lău­tarii de mătase”, pe care am onoa­rea să-i am lângă mine pe scenă când cânt la cob­ză, sunt printre ultimii care mai fac legătura dintre lăutăria de azi şi cea de acum două sute de ani. Vorba lui Cara­giale: „Lăutarul a fost umbra românului de când se năştea și până când murea”. Pe mine, această umbră mă fasci­nea­ză.

Aripi frânte

– Cât s-au mai auzit cântecele de inimă al­bas­tră ale lui Fănică Luca, după venirea comunişti­lor?

Imprimare la radio

– Aripile i-au fost frânte, iniţial, de război. Din 1940, timpul a stat pe loc. Statul te face artist, iar apoi îţi aminteşte brusc că eşti un biet ţigan, care a fost privilegiat. L-au trimis pe front și le-a cântat ră­niţilor, pe tot parcursul războ­iului. Nu a tras cu ar­ma, dar nici nu a fost luat de pe front şi îngrijit de mă­mică, la vila din Si­naia, cum a fost Cristian Va­sile. Dar Fănică era artist, în a­ceeaşi măsură în care a fost Vasile, sufletul tot sensibil era, aşa că anii de război l-au zdruncinat din temelii. Dar ce l-a curmat de tot a fost co­­munismul. Din 1947, au început să se organizeze an­sambluri populare, iar con­diţia „tovarăşului Iordache Luca Ştefan” s-a schimbat la 180 de grade. Nu era duş­man de clasă, pentru că nici nu ştia să scrie, dar trebuia să se do­vedească lo­ial, fi­indcă se cunoştea foarte bine activitatea sa dinainte de răz­boi. Dosarul lui arăta „rău”: călătorise pes­te ho­tare, câş­ti­gase bani mulţi şi, poate cel mai grav, ajunsese să lu­creze cu contract la Pa­latul Re­gal. Doi ani l-au obli­­gat co­muniştii să cânte la fie­care final de săptămână, fără să fie plătit, pen­tru a demonstra că e „prieten al po­porului”. Nici la nunţi nu mai putea cânta, că doar nu făcea lumea nun­tă marţea, doar ca să câştige Fănică un ciubuc. L-au nenorocit artistic. Dar pen­tru că nu prezenta un pe­ricol real pentru regim, du­pă aceşti doi ani l-au lăsat să câştige, ba chiar l-au trimis să reprezinte statul român în spaţiul comu­nist. Festi­valuri în Ce­hia, Un­garia, Bul­ga­ria… Nu i s-a mai permis să cân­te vo­cal, pentru că nazaliza şi îşi trăda originea ţi­gă­neas­că. Aşa se face că a înregistrat la nai pentru „Elec­tre­­cord”. Noroc ne­spe­rat. Fă­ră comu­niști, nu-l au­zeam pe Fă­­nică Luca la nai. După cum po­ves­team, înre­gistrările lui la cele mai mari case de discuri din lume fuse­seră în proporţie co­vârşitoare vo­ca­le. Fănică le-a fost pro­fesor lui Luca Da­mian, Cons­tan­tin Dobre, Nicolae Pârvu, Gheorghe Zam­fir. În perioada inter­be­lică, naiul era pre­cum cobza azi: dacă mai cântau vreo ze­ce oameni. Fănică l-a rea­dus în lu­mi­nă, tocmai pentru că a fost nevoit să de­vină profesor. Un instrument vechi de secole dăinuieşte şi azi la noi, prin faima şi prin învăţăturile unui lăutar de geniu din mahalaua Micului Paris. A murit la 74 de ani, sfâşiat de boli. Dar şi în ulti­mul an de viaţă, comuniştii i-au aranjat cinci­zeci de tur­nee în satele şi comunele României. Nu l-au ier­tat niciodată, l-au pedepsit prin ceea ce a iu­bit el cel mai mult: muzica. L-au forţat să cânte, pâ­nă a căzut din picioare.

Fracul cu coada scurtă

– Bogdan, în concertele tale de muzică lăută­rească interpretată la cobză, ai cântat cu nepotul lui Fănică Luca, Ghiță Coadă. Nu putem încheia fără să ne povesteşti cum a rămas imaginea ma­relui artist în memoria acestei familii de lăutari…

Fănică și orchestra sa regală

– Aşa este, am cântat cu Ghiţă Coadă, ne­potul lui Fă­nică Luca, timp de trei ani şi ju­mătate, până s-a prăpădit, bietul de el. Adora tot ce era le­gat de bu­nicul său. „Nea Fa­ne Mus­ca­lagiul, dirijorul de la Pa­latul Regal”! O spu­nea cu atâta fală şi respect, în­cât vorbele lui că­pătau ecou. Eu amuţeam de fiecare dată când le rostea şi parcă vedeam ima­ginea bu­ni­cului proiectată pe cer. Ghiţă îl ţinea minte îm­brăcat în frac cu coadă scurtă, amănunt care a şi dat po­recla „Coadă” întregului clan de contra­ba­sişti care i-au urmat în neam lui Fănică. Tatăl lui Ghiţă era Titi Coadă, nepotul lui Ghiţă este Ionel Coadă…, toţi poartă această poreclă de pe urma lui Fănică şi a fracului său. Fănică Musca­lagiul va ră­mâne un reper regal pentru totdeauna. Frica mea es­te însă memoria noastră. Cu ea mă lupt eu, personal. De dragul ei cânt muzică lăutărească, aşa cum se cân­ta ea în Micul Paris, şi sper că far­me­cul cânte­celor vremu­rilor de atunci o va face să-şi recapete res­pectul şi lo­cul binemeritat în istoria muzicii.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian