OTILIA BĂDESCU (fostă mare campioană la tenis de masă) – „M-am întors acasă cu un plus de calm și diplomație britanică în bagaj”

– 17 medalii europene, din care 4 de aur, 3 bronzuri mondiale, partici­pări la 4 Olimpiade, zeci şi zeci de cupe şi turnee câştigate, iată doar o parte din palmaresul greu de egalat al celei mai mari campioane din tenisul de masă românesc. Ne bucurăm să o reîntâlnim pe Otilia Bă­descu, după multă vreme de la performanțele ei –

Șase ani în Regatul Unit

– Dragă Otilia, au trecut aproape 17 ani de la ultima ta prezență în paginile „Formulei AS”. Pe unde te-a purtat viaţa în tot acest timp?

– Doamne, chiar atât? 2005… asta înseamnă imediat după ultimul Campionat Mondial la care am participat. În 2008 m-am retras din competiţii şi m-am angajat consilier în Ministerul Tineretului şi Sportului, aşa cum se numea atunci. A ajuns să-mi placă munca de birou, deşi la început eram cam pierdută: din sala de sport direct pe scaun, din trening direct în ţinută office… Dar eu sunt extrem de sociabilă, învăţ repede, aşa că m-am adaptat. Mi-a plăcut, în primul rând, pentru că rolurile se inver­saseră pentru mine. Dacă toată cariera fuse­sem susţinută de oamenii din astfel de birouri, acum treceam eu însămi în spatele cortinei şi deve­neam sprijin pentru tinerii sportivi. O bună vreme am petrecut în minister, după care l-am cunoscut pe Ionuţ, soţul meu, care este antreprenor în Anglia. Ne-am căsătorit şi am decis să merg acolo, cu el. Şase ani am locuit şi muncit în Regatul Unit. Mi-a plăcut și acolo, pentru că de data aceasta am lucrat mult mai aproape de pasiunea mea – tenisul de masă. Doi ani am fost profesor de sport la un cole­giu din Bristol, alţi doi şi ceva am antrenat în­treg lotul de tenis de masă din Insula Guernsey. În plus, am colaborat scurt timp şi cu lotul naţional al An­gliei. Evident, poves­tesc totul foarte pe larg. Im­portant este că în tot acest timp, am acumulat experienţe diverse, toate extrem de benefice. Cu ele în bagaj, cu un plus de calm şi de diplomaţie britanică, m-am întors în pandemie acasă (deşi so­ţul meu lucrează încă în Anglia), și mi-am re­luat postul din minis­ter, fiind azi director de re­laţii internaţionale.

Performanță cu zăpadă în vagon

– Tenisul de masă este unul dintre puţinele spor­turi din România care mai ţine încă sus stea­gul performanţei. Nu ţi-e dor de sala de competiţii, nu e greu pentru un fost sportiv doar să privească la glorie?

– Eu am avut o carieră de lungă durată. Gloria vine din muncă, iar mie nu-mi este dor de munca aceea. Mi-a ajuns, zău că da. Când am făcut eu sport, totul era mai intens, condiţiile erau mult mai grele. Vă zic numai că la lotul naţional noi ne pre­găteam iarna într-o sală neîncălzită, care la finalul antrenamentului era udă, plină de condens de la sudoarea noastră, me­sele de joc aburite. Deplasă­rile, dacă erau cu trenul, era sărbătoare, că scăpam de autobuzele acelea cumplite. Nici vorbă de avion. Dar şi cu trenul era „palpitant”, câteodată, țin minte că până în San Marino, am mers cu zăpadă în vagon. Nu, nu mi-e dor de vre­mu­rile de-atunci, dar sunt cu inima lângă tenisul de masă actual, lângă lotul naţional, unul care încă se bucură de rezultate remarcabile. Cum de rezistă gloria în acest sport? Pentru că este unul individual, ţine de autodis­ciplină şi de pregătirea fie­căruia, deci este mai uşor de gestionat emoţional şi fi­nanciar decât un sport de echipă. În plus, sportivii noştri de top din tenisul de masă fac parte din cele mai puternice cluburi din Europa.

O grămadă de mulțumiri

– Otilia, de ce crezi, totuşi, că suntem într-o asemenea cădere în sport? Succesele sunt extrem de rare.

– Este adevărat că multe discipline sportive la care excelam în trecut sunt azi sărace în rezultate. Eu cred că, pe lângă investiţiile obli­­gatorii în infrastructură, poate mai importante sunt cele în oameni. Mă refer la pregătirea antrenorilor, la perfecţionarea lor, la remu­nerarea lor cum se cuvine. Sportul a evoluat enorm, tehnica, pregătirea, apara­tura, totul este foarte avan­sat. Atâta timp cât noi ne încăpăţânăm să le cerem antrenorilor doar diploma de facultate, fără să ne intereseze de ce sunt ei capabili, cât de moderni sunt şi care le sunt viziu­nile, rezultatele vor întârzia în continuare. Vor veni oameni şi mă vor contra­zice, spunând că pe vre­muri era mai greu, dar rezultatele mai bune, cu aceiași antrenori prost plătiți. Poate că aşa este, dar atunci posibilităţile erau limitate, tehnica avansa lent, visurile erau mai mici. Nouă ni se promiteau ieşiri în străinătate dacă eram sportivi de top şi ne era suficient. Ce recom­pensă mai e asta azi, când lumea ţi-e deschisă ori­cum? Noi ne antrenam în frig, pentru că nicăieri nu era căldură, azi niciun părinte nu-şi va da copilul la sport, dacă nu are condiţii impe­cabile în sală. Noi mun­ceam în regim milită­resc, iar azi, în Anglia, a tre­buit să cer în scris voie pă­rintelui să-i ating copilul, pentru a-i co­recta loviturile la tenis. Vre­murile sunt atât de diferite, încât compara­ţiile sunt im­po­sibile şi chiar inutile. De aceea spun că investiţia principală trebuie făcută în oameni, în antre­nori care să înţeleagă vre­murile. Şi mai cred ceva: că ar trebui să ne mutăm puţin atenţia de la oraşele mari, în care, deşi sunt mai multe oportunităţi, pre­ten­ţiile sunt câteodată exagerate. Dacă am merge mai mult spre comune şi orăşele de provincie, am constata că lucrurile încă se fac cu inima acolo. Eu cred că sunt foarte mulţi copii talentaţi la ţară, sigur mai sănătoşi, mai atletici, mai disciplinaţi decât cei de oraș, dar pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Poa­te că şi aici e o soluţie: să nu ne temem de distanţe şi să căutăm tineri sportivi în toate zonele ţării.

– Pe tine nu te sperie distanţa, acum că eşti de­parte de proaspătul tău soţ?

– Noi suntem destul de proaspeţi în ale căsni­ciei, dar maturi ca oameni, am, totuşi, 51 de ani. Deci, înţelegem că atâta timp cât situa­ția actuală este optimă pentru amândoi, putem su­porta depăr­tarea o vreme. Și-apoi, până în An­glia, faci patru ore cu avionul!

– Cum arată viața ta când privești înapoi?

– Să ştii, Bogdana, că eu sunt norocoasă pentru că mi s-au întâmplat multe lucruri la timpul po­trivit. Zilnic Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pen­tru ele. Îi mulţumesc pentru cariera sportivă care a fost de vârf, Îi mulțumesc pentru prieteni, pentru oamenii care au însemnat și înseamnă mult în viaţa mea. De asemenea, Îi mulţumesc că m-a luminat să-i țin aproape pe aceşti oameni, să-i preţu­iesc. Sunt sigură că tot Dumnezeu îmi va da şi inteli­genţa să gestionez bine kilometrii dintre mine şi soţul meu.