DOINA RUȘTI (scriitoare): „Fascinația mea pentru epoca fanariotă vine din casa bunicilor”

– Este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române de azi. În timp ce majoritatea scriitorilor scormonesc în prezent, în­cercând să îi afle sensul, Doina Ruști caută răspunsuri pentru azi în lu­mea de ieri. Mai ales magia de altădată a Bucureștiului, cu parfumul, moda, gas­tro­no­mia, cu iubirile și cu poveștile sale fan­tas­tice, e fascinantă. Și pentru că o no­uă carte a scrii­toarei toc­mai a ieșit pe piață, ne-am propus „s-o lu­ăm” la întrebări –

„47 de feluri de-a povesti”

– Noul dvs. volum se cheamă, ispititor, „Ciu­dă­țenii amoroase din Bucureștiul fanariot”. Ce motive am avea să-l citim?

– E o carte de povestiri! Perioada aceasta, a restricțiilor, a devenit suportabilă pentru mine, pen­tru că în fiecare săptămână am scris o povestire pen­­tru blogul din Adevărul. Tex­tele au avut succes, iar unii dintre cititorii mei fideli m-au îndemnat să scot un volum cu povestiri ve­sele. Și-așa am început să le adun: povestiri tematice, fie­care scrisă în alt stil. Am vrut să scot o carte în care să apară varii moduri de a po­vesti, iar până la urmă, s-au adunat 47 de po­vestiri, număr fără nicio semnificație, sau care spu­ne doar un singur lucru: că am încercat să po­vestesc în 47 de feluri. Bineîn­țeles, textele sunt ilus­trate cu ima­gini de epocă, iar titlul spune totul despre ele: Ciu­dățenii amoroase din Bucureștiul fanariot.

– Vorbiți-ne puțin despre ilus­trațiile acestei cărți!

– Cele mai multe imagini sunt legate direct de text, este vorba despre portrete păstrate în muzee, reprezentând oameni celebri sau anonimi, de la care am pornit povestirea, așa cum este cazul Ba­nului Furtună. Portretul său se află la Palatul Suțu și am ob­ținut drepturile de publicare prin bu­năvoința mu­zeului, a lui Adrian Majuru, în spe­cial. Dar sunt și alte imagini, luate de la Muzeul de Artă din Târ­goviște, de la Muzeul „Theodor Aman” din Craiova. Altele sunt achiziționate de editura „Lite­ra”, care a scos cartea, din site-uri specializate. Dar fiecare din­tre ele se leagă de povestiri, de secolul fanariot și de Bucureștiul de altădată. Unele sunt reproduceri de muzeu. De pildă, la Târgoviște, se află câteva re­produceri după Louis Dupré, cu detalii schimbate (cu­loarea unui șal, de exemplu), păstrate în depozi­tul mu­zeului și puse mie la dispoziție de doamna Maria Neacșu, unul dintre acei muzeografi dedicați, gata să păstreze normalitatea chiar și în timpuri anormale. Deși este o carte de povestiri, am ținut să aibă ilustrație. De altfel, e o carte pe hârtie bună, gen album, făcută pentru bucuria iubitorilor de cărți, într-un fel, la concurență cu vizualul vir­tual, care face parte din viața noastră.

– Nu și-au epuizat fanarioții secretele?

– Nu. Secolul al 18-lea nu și-a epuizat pentru mine materialul. Mereu există ceva neinvestigat. Cât despre București, în cartea aceasta e vorba de un fel de București al reclamagiilor, al nedreptă­ți­ților, al autorilor de scrisori, pentru că fiecare poves­tire pornește, chiar dacă uneori vag, de la niște rân­duri scrise cu alfabet chirilic pe o pagină admi­nistra­tivă.

– De unde vine fas­ci­nația pentru epoca fana­rio­tă?

– Afinitatea mea pentru epoca pe care o numesc fa­nariotă mai mult din como­ditate vine din casa bunicilor mei, unde pulsa o viață cu rădăcini exact din acest secol, al 18-lea. Casa în care eu am descoperit lumea avea numeroase încăperi largi și în aproape fiecare din ele existau șifoniere uri­a­șe, cu oglinzi. În spe­cial de unul negru îmi amin­tesc, pentru capitelul pe care se spriji­neau sfere și cununi sculp­tate, la care nu se putea ajun­ge decât cu scara. În acest șifonier erau ținute pălării, caschete, bo­nete, gulere de blană, be­rete, pe care îmi plăcea să le probez. Pe una dintre ele o mai păstrez încă, un fel de capi­șon din catifea tare, verde, strânsă la ceafă cu o fundă. Urmau sobele cu co­loane albe, ca niște tem­ple, candelabrele cu zeci de lăm­pițe, mesele cu sertarele dol­dora de obiecte neobiș­nuite și, nu în ultimul rând, bibliotecile rotunde, albe, așe­zate prin toată casa, exact cum le-am descris în Fan­toma din moară. A­veam și o cameră de­dicată exclusiv cărți­lor, o bibliotecă a ca­sei, în care, pe vremea liceului, m-am și mu­tat. Rămâneam acolo să citesc toată noaptea, iar cum o parte dintre fe­res­trele acelei ca­me­re dădeau spre răsărit, spre moara părăsită, mi-au intrat pentru tot­deauna în creier di­mi­nețile văzute din acea încăpere. Dar dincolo de at­mosfera aceasta in­terbelică, se afla un alt timp par­că îngropat, despre care nu mai știa nimeni nimic, dar care continua să existe. Peste fiecare ușă cădeau dra­perii bogate, iar salonul era despărțit de verandă printr-un perete, sus cu vitralii, conti­nuat de niște false ferestre, care erau de fapt niște ascun­zători pentru pergamente, hărți, suluri de hârtii impor­tante. Între ele era o hartă a Europei de la 1740. Apoi ve­neau cufe­rele, în special unul solzos, cu capac bombat și în­cuietoare în formă de gheare. În cufărul acesta, care nu era singurul din casă, se aflau ro­chii de borangic, moștenite de bunica mea de la bunica ei, bijuterii, între care mărge­lele ocupau primul loc, mă­nuși aurii, conduri brodați cu fir de aur, clopoței minusculi, pentru poalele rochii­lor, ca să le facă să cânte, beteală adevărată, oglin­joare poleite cu argint și pătate de vreme și, printre multe altele, într-una dintre cutiile ascunse în lemnul acelui cufăr, plin de sertare secrete, printre bani vechi, documente și frunze de tutun, se afla și o casetă cu mărțișoare. De aici, de la cu­fere și pergamentele ascunse, înce­pea veacul fanariot, de la perdelele care ascundeau ușile, dar și de la toată mișcarea casei, de la turbănelul trans­parent pe care unele femei îl purtau peste frunte. În această casă am co­pilărit, învățând de timpuriu ce este un poloveac, cum arată o saca, noi înșine având una de toată lauda, ori cum se face șerbetul de salcâm. De aici, din casa părintească, vine Ma­nuscrisul fanariot.

– Bucureștiul descris în romane este un oraș magic. Cititorii revistei s-ar bucura să afle și ei locurile „vră­jite” ale Bucureștiului fana­riot…

– Pentru fiecare carte există o altă geografie. Când am început să scriu Ciudățenii amoroase, aveam în minte un loc de pe lângă Biserica Enei, demolată azi, dar care a lăsat în urmă un nume de stradă. Pe-acolo, pe unde­va, se afla și una dintre casele Vene­tianei Vă­că­rescu, o locuință un­de se în­tâlneau câțiva dintre mai tinerii membri ai familiei, printre care și Alecu Văcărescu, poetul. Mă gândeam la el, la moar­tea lui prematură, când, în­tr-o zi, m-am în­tâlnit cu gra­ficianul Bog­dan Calciu, care-mi fă­cu­se una dintre ace­le sur­prize de ne­uitat: o hartă a Bucu­reștiului, așa cum apa­re el în Manuscrisul fanariot. Erau de­senate și câteva personaje, între care unul se lăfăia pe canapeaua unei trăsuri, ca­re, culmea, se îndrepta de la Colțea spre Biserica Enei (din mintea mea). Nu m-am îndoit nicio clipă că era însuși Alecu Vă­cărescu, plecat în vi­zită la mătușa sa, pe care se spu­ne c-ar fi ucis-o. În jurul acestei povești se încheagă întregul volum, iar acesta este punctul central de la care pornesc celelalte străzi, nu ale orașului ade­vărat, ci ale Bucureștiului din cartea mea.

– Mai există zone magice în Bucureștiul de azi?

– Sigur. De-acolo, de pe strada Biserica Enei, se dă în Academiei, fosta stradă Academia Dom­neas­că, pe care dac-o urmezi, făcând abstracție de ma­șinile de pe trotuare, dacă mergi pe ea, ui­tând com­plet prezentul și problemele lui, fără să-ți dai seama, după ce treci bulevardul, ajungi pe nesimțite în Lipscani, în intersecția de lângă Banca Națională, unde mereu cântă câte cineva, în special tineri exas­perați de statul în casă, și care este doar rămășița unei vechi piețe, cândva foarte largă, așa cum o descriu în alt roman al meu, Mâța Vinerii. În acel loc, dacă ești suficient de atent și de detașat, poți să auzi pazavanii stri­gând în goarne. Îmi place forma veche pazavan, chiar dacă mai cunoscută este pazvan, după opi­nia mea – fără rezonanță.

Tot așa, un loc bun de ascultat vorbele unor oa­­meni care au fost este și Mânăstirea Antim, unde am aflat, dintr-o plângere a unui stareț, că ar fi trăit o bună bucată de vreme o coconiță, de care călu­gării nu puteau să mai scape. Dacă te uiți bine, îi mai vezi papuceii uitați lângă trepte, îi mai simți par­fumul în nări. Și tot magică este și Dâmbovița, pe malurile căreia s-au plimbat, în acel veac, „ber­zele negre” ale ciumei.

– Ce subiecte au poveștile din noua carte?

– Toate cele 47 de povestiri pornesc de la do­cumente de epocă, dar sunt scrieri de ficțiune, des­prinse din realitatea unei epoci vechi. Pe multe dintre ele le-am găsit în reclamații sau în consem­narea unor procese. Alte povești pornesc de la câte un obiect zărit pe o listă, pentru că în lumea fana­riotă multe dintre lucrurile pe care astăzi le dis­prețuim ori le considerăm fără valoa­re erau atât de prețuite, încât puteau fi moștenite, dăruite sau fu­rate. Așa a fost cazul unei um­breluțe, descoperită de mine pe o filă, în care un bărbat denunța valorile pe care i le luaseră niște hoți. Alături de un cal și o pușcă, era menționată și o umbrelă, nefolosită încă. În special, se purtau vara, pe caniculă, mai ales um­brele colorate, trandafirii, aduse de la Stambul, de cele mai mul­te ori, dar și de la Lipsca. În jurul aces­tei umbrele s-a ridicat singură povestea despre un om și plăcerile lui, adică despre acele fapte pe care le putem numi amoroase, cu un pic de blândețe. Sunt povestiri care aduc vorba despre întâmplări cunoscute, oprindu-se însă asupra zonelor umbri­te, sunt și povestiri despre viața ascunsă a epocii, pentru că fiecare timp are părți secrete, de care, deși le cunoaște toată lumea, nu se vorbește des­pre ele niciodată.

– Titlul cărții anunță și povești de iubire… ciudate. În ce sens?

– Exact cum o spune și titlul, am încercat să cuprind o gamă largă de fapte bizare, situate toate în teritoriul legăturilor sentimentale, și pentru a sugera acest lucru, volumul se deschide cu povestea unei femei care moștenește un sclav, considerat în mod unanim un bărbat foarte urât. Dar acest el, așa dezagreabil cum este, îi apar­ține, este al ei. De la acest sentiment călduț de a lua în posesie ceva sau pe cineva începe volumul meu de ciudățenii. S-a vorbit mult despre fapte imorale, legături condam­nabile, dar prea puțini despre anomaliile legăturilor considerate norma­le sau ale vieții sociale acceptate. Desigur, poves­tirile mele tratează iubiri, legături, pasiuni, feti­șuri, dependențe, aspirații și alte stări de fapt ale dorinței unanime de a fi parte din viața unui om despre care crezi că seamănă cu tine.

– Ce povestiri fabuloase se mai află pe masa dvs. de scris?

– Anul acesta mi-am propus o serie de reeditări, prima dintre ele fiind „Manuscrisul fanariot”, cu harta lui Bogdan Calciu, despre ca­re tocmai am povestit, într-o colecție foarte sim­patică, de cărți popu­lare și ieftine. Dar sunt preo­cupată în egală măsură și de cărțile care ur­mează să fie tra­duse – în­tre aces­tea, Zogru, în fran­ceză, cu fi­nan­țare fran­ceză – una dintre ma­rile mele bucu­rii. De Mărțișor voi fi la Londra, pen­tru un tur al libră­riilor. De scris, nu voi scrie curând, abia pe la finele verii voi începe o nouă carte.