GEORGE GÂRBACEA (fost președinte al „Agenției Naționale pentru Protecția Mediului”) – „Dacă vrem să respirăm un aer mai curat, să trăim mai sănătos, trebuie să punem presiune pe politicieni și pe autoritățile locale”

De câțiva ani, de când poluarea a de­venit un subiect fierbinte, ANPM, ins­ti­tuție de bază a Ministerului Me­diu­lui, a fost deseori luată la țintă de societatea civilă. Măsu­ră­torile calității aerului fie lipseau, fie erau prezen­tate trunchiat, comunicarea – opa­că, explicațiile – neconcludente, toate acestea fă­când ca încrederea în această instituție să scadă ver­tiginos. L-am ru­gat pe George Gârba­cea, pro­fe­sor universitar, doc­tor în Geofizică, cercetător științific și președinte, pentru o scurtă perioadă de timp, al ANPM, să ne explice de ce instituția nu este de partea cetățenilor în lupta pentru un aer mai curat.

„În România, mediul a fost tratat totdeauna cu superficialitate și lipsă de interes”

– Cum ați perceput agenția în aprilie 2021, când ați fost numit președinte?

– Am să spun că era loc de mai bine. Cu digi­talizarea stătea prost, cu laboratoarele și cu dotă­rile materiale prin țară, la fel, se vedea clar că nu se mai băgaseră bani. Însă măsurătorile erau pre­zen­tate corect, fostul ministru plătise mente­nanța stațiilor automate și datele apăreau pe siteul calitateaaer.ro. Asta, după ce, între 2014 și 2016, nu înregistraseră date. Cred că atunci băieții au văzut că e o problemă serioasă cu poluarea și-au zis: „Și dacă monitorizăm, și dacă nu, tot ne trân­tește UE proces de infringement, așa că mai bine închidem stațiile și ne prefacem că e bine.” Asta, în București. Prin țară, unde valorile erau accep­tabile, stațiile funcționau. Din păcate, statul ro­mân are prostul obicei de a ascunde mizeria sub preș. Când am ajuns eu, toată lumea în Agenție vorbea despre SIM, Sistemul Integrat de Mediu, esențial pentru transmiterea datelor la UE, pentru cen­tra­li­zarea tuturor datelor locale despre cali­tatea aerului, pe baza căruia se pot construi strate­gii. Se băgaseră vreo 30 de milioane de euro în el, dar nu știu dacă a funcționat vreodată, pen­tru că ministerul nu a mai alocat bani și pentru men­te­nanță. Era mort în păpușoi. Am chemat o firmă spe­cializată, am văzut că avea o pro­ble­mă de hard­ware, am pornit repa­ra­ția și am început să trans­mitem datele la UE.

– Până atunci, cum se trans­mi­teau?

– Nu se transmiteau, operatorii nu aveau unde să bage datele dacă SIM-ul nu mergea. România raporta că are probleme tehnice. Dar acum și-a schim­bat și UE cerințele, are alte pretenții, nu mai merge așa. În primăvară se vor pune în func­țiune 20 de stații de moni­torizare noi, mo­der­ne, vom sta chiar foarte bine la acest capitol. Proble­ma foarte spi­noasă rămâne însă lipsa in­ven­tarului de emisii, pe baza căruia se pot lua măsuri de com­batere a poluării. Pri­măria Bucu­reș­tiului a venit anii tre­cuți cu un „Plan Integrat al Calității Ae­rului” gre­șit, pentru că nu arăta clar care sunt sur­sele poluă­rii. Noi știm că un procent mare al ei este cauzat de trafic, altul de încălzirea rezi­den­țială în anotim­pul rece, dar asta grosier, în mare. Nu știm exact câte mașini diesel circulă prin oraș, câte centrale de apartament avem, câte case nu sunt racordate la gaze și se încălzesc cu com­bus­tibil fosil. În multe cartiere în care popu­lația nu are o stare materială prea bună, se aruncă în sobe mase plastice, mobilă vop­sită, de­șeuri care elibe­rează în atmosferă substan­țe chimice foarte to­xice. Înainte mirosea a cocean de porumb băgat în sobă, acum a „lemn de cauciuc”. Nu s-a făcut acest inventar atât de im­portant, pen­tru că în Ro­mânia mediul a fost tratat totdeauna, cu su­per­ficialitate și lipsă de interes.

– De ce nu există avertizări ale populației, în cazul perioadelor cu poluare majoră? Nici mă­car când site-ul Agenției arată „extrem de rău”, oa­menii nu sunt anunțați.

– Sunt întru totul de acord că ar trebui aver­tizați, o spune și legea. În București au existat acum câțiva ani panouri ce prezentau în timp real calitatea aerului, dar nu dădea bine pentru popu­laritatea Primăriei să vadă oamenii în ce oraș poluat trăiesc, așa că au dispărut. Legea spu­ne că popu­lația trebuie avertizată în zilele cu poluare in­tensă, dar as­ta se face printr-un flux ciudat: Agenția trimite o hârtie la Pre­fectură, care trebuie să ia mă­suri. Digitali­zarea are importanța ei. Pu­tem face lu­cru­rile cu viteza luminii, dar o facem cu cea a… hârtiei.

„Dacă un director local de Agenție vrea să clarifice situația, în secunda doi zboară din post”

– Cetățenii care locuiesc în jurul multor fa­brici de ciment acuză grave probleme de sănă­tate. Se pare că în cuptoare sunt arse și deșeuri europene toxice. Cum mă­soa­ră statul român ce iese pe coșul unei fabrici de ciment?

– Fiecare operator economic cu autorizație de mediu trebuie să dețină un sistem de monitorizare la coș și să raporteze datele către ANPM-ul local. Datele ar trebui, conform legii, să fie publice, dar nu sunt, le văd doar cei de la Agenție. Ce fac cu ele, nu se știe. Nu există voință politică pentru a fi făcute publice. Agenția dispune de laboratoare mo­bile, ce ar putea analiza calitatea aerului în zonele cu probleme, însă le folosește foarte rar. Dacă un director local de Agenție vrea să facă mai mult, să clarifice situația, în secunda doi zboară din post, așa că se uită în altă parte, se face că plouă, nu vede, indiferent ce elimină în aer acel operator eco­nomic protejat politic. Avem legi, dar cine le apli­că? Nici Garda de Mediu, nici Agen­ția de Mediu nu-și fac treaba, dintr-un motiv extrem de simplu: totul e politizat. Și politica de trei lei a fost mereu: să nu deranjăm pe cine nu trebuie.

– La fel se întâmplă și în cazul marilor gropi de gunoi din jurul orașelor?

– Hidrogenul sulfurat, gazul acela cu miros de ouă clocite, caracteristic depozitelor de deșeuri, se măsoară printr-o metodă învechită, din anii ‘80. Operatorul transmite la Agenție doar o medie a emisiilor, astfel încât dacă emite o cantitate foarte no­­civă pe o perioadă de timp, și apoi pe o pe­rioa­dă mai lungă e curat, el e acoperit. Uneori, pentru economie, dă drumul în aer la emisii fără vreo protecție. Pute de te-ndoaie, dar media e bună. Da­că aceste raportări ar fi făcute în timp real, nu și-ar mai permite. De aceea vreau să pro­pun în Parla­ment un proiect de lege a raportării con­tinue, în timp real, a emisiilor industriale to­xice. Este o ma­re problemă ce se poate rezolva cu investiții teh­nice minime.

– Studiați evoluția calității aerului în ultimul deceniu. Sunteți opti­mist?

– Poluarea nu-i un subiect atât de simplu, ai sur­sa și știi totul. Nu, depinde de mulți factori, prin­tre care și cel at­mos­feric. Iar fizica atmos­ferică în­seamnă un do­meniu foarte complex. Din graficele mele re­zultă că cel mai poluat an a fost 2008. Poate pă­rea greu de crezut, dar, în prezent constat o evo­luție descendentă, de aceea sunt optimist. Am discutat de curând cu câți­va primari de sector și cu primarul general al Bucureștiului. Sunt măsuri ce se pot lua. De pildă, s-ar putea di­minua cu 43%, poluarea cu particule în suspensie PM 10, prin simpla spălare zilnică a străzilor, astfel încât praful ăla să nu mai fie ridicat de mașini în aer. Dar pentru asta, trebuie re­negociate contractele cu firmele de salubritate, care în trecut au fost încheiate la prețuri foarte mari. Primăria Bucureștiului are o strategie inteli­gentă de gestio­nare a traficului, cu rezultate în îm­bună­tățirea calității aerului, dar este foarte scum­pă și va dura câtva timp până se va implementa. Pe de altă parte, ministrul Mediului susține că vrea să taxeze mașinile poluante, pentru a descu­raja achizițio­narea și folosirea lor. Însă există o pro­blemă esențială: inventarul de emisii se poate re­zolva doar dacă statul în­țelege să nu mai ascundă proble­mele. Dacă vrem să respirăm un aer mai curat, să trăim mai sănătos, tre­buie să punem presiune pe poli­ti­cieni și pe autoritățile locale. De­geaba ai toate dotările tehnice, to­tul se măsoară corect, dacă la ni­vel local nu se iau de­ciziile și mă­surile nece­sare.