În Bucureștiul iubit (și nu prea)…

– Cu tandrețe și ciudă, despre un oraș care și-a pierdut superbia –

Matei Florian

Soarele din bucătărie

Am 4 ani. Tocmai am descoperit că, atunci când visele încep să miroasă a pâine prăjită, trebuie să te tre­­zești. Mă trezesc, mă gân­desc că de vină trebuie să fie soarele de Drumul Taberei, ca­re noaptea se duce la cul­care în Parcul Moghioroș, ca dis-de-di­mineață să se ridice peste blocuri și să-și trimită câteva raze până la etajul 4, de pe strada Băiuț. Soa­rele de Drumul Taberei intră mereu la noi în casă pe geamul de la bucătărie. Acolo, sigur de tot, o întâlnește pe mama, care pune pâinea la prăjit. Din bucătărie, soarele ajun­ge apoi la mine, îmi gâdilă somnul cu razele lui, face o găurică în el, iar prin găurica asta se stre­coară în vis și mirosul de pâine prăjită. Asta în­seamnă că visul nu mai e vis, că prin el intră rea­litatea, iar realitatea spune că am 4 ani, trebuie să mă spăl pe față, pe dinți, să mănânc pâine prăjită și să plec la grădiniță. In­tru în bucătărie. Tot soa­rele de Drumul Tabe­rei e aici, așezat pe far­furia mea cu pâine pră­jită și dulceață. Mama mă pupă, o pup și eu. „Aici București, ora exactă”, spune un nene de la radio. Ca orice copil de 4 ani, îmi dau seama imediat când ci­neva mănâncă borș. Nenea mânca borș. Aici nu era București, aici era bucătăria unde stăteam eu cu mama. București era jos, pe străduța din fața blocului, și se întindea între două mașini din parcare: o Dacie 1300 și un Wartburg ruginit. În­treaga lume – mama, tata, frații mei, toți oamenii pe care îi cunoșteam, toate blocurile, înserările și dimi­nețile – încăpeau aici, pe străduța asta, unde jucam fotbal, între două mașini. Vă spun sigur: la 4 ani, Bucu­reștiul e o minge de fotbal pe care trebuie să o scoți de sub un Wartburg ruginit.

Am 10 ani acum, am ajuns pe lună. De pe lună văd terenul viran, plin de gunoaie, pe care jucăm fot­bal, câteva macarale, blocul meu de 10 etaje, casele părăsite, care ur­mea­ză să fie de­molate. Am apucat să văd multe case vechi și știu bine ce se întâmplă. Casele vechi sunt pus­tii, pline de mucegai și de fanto­me. Fantomele sunt oamenii ca­re nu mai sunt, oamenii care au lăsat în case tot felul de urme – tablouri, scaune, cărți – și au dispărut într-o fo­tografie de pe un perete scorojit. Când vine bul­dozerul, se alege praful de toate. Vă asigur că știu foarte bine despre ce e vorba: Bucureștiul în care locuiesc acum e plin de macarale și de buldozere, de blocuri și de case părăsite. Încă îmi place de București, pentru că în București, chiar în blocul meu de 10 etaje, la etajul 2, locuiește Nicoleta. O văd de pe lună cum tocmai se pre­gă­tește să intre în scară. N-am mult timp de pierdut. Sunt un cosmonaut îndrăgostit, care a sărit direct pe asfalt, și acum aleargă spre Nicoleta.

Am 17 ani și Bucureștiul este mâna asta ne­firesc de albă, pe care am îndrăznit să o ating cu degetele. Acum, mâinile noastre sunt împreună, una într-alta, vii, pulsând, iar Bucureștiul a în­ceput să plutească. Autobuze, oameni, parcuri și bulevarde. Chiar și Cinemateca, unde tocmai am ajuns ca să vedem „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, nu mai este la locul ei, ci plutește așa, ca un păsăroi ciudat, la vreo doi metri deasupra pământului. Nu știu ce să mă fac cu Bucureștiul ăsta. Nu doar că plutește, dar arde, literalmente arde, probabil de la lumina orbitoare care a țâșnit din degetele noastre. Nu e niciun colț de oraș care să nu fi fost vrăjit de mâna ei nefiresc de albă. Sunt absolut sigur că știți despre ce e vorba. La 17 ani, deget lângă deget, Bucu­reștiul e cel mai frumos oraș din lume.

Am 30 de ani și tocmai am terminat de scris o poveste cu ceață și oameni care s-au iubit. Tre­buie să mă întorc în București. Sunt doi ani deja de când n-am mai pășit în orașul ăsta. Intru și mă în­grozesc. Toată larma lumii – claxoane, frâne, sirene, oameni și betoane – îmi sparge timpanul și mă asurzește. Orașul mă sufocă, e un bolovan uriaș, care se rostogolește spre mine, pe care mi-e imposibil să-l oco­lesc. Mă chircesc la pământ și-l simt cum trece peste mine, mă face praf, una cu asfaltul, un asfalt fierbinte, care duh­nește a eșa­pament și furie. N-am încotro, aici locuiesc, aici se află toți oamenii pe care îi iubesc.

Aici București, ora exactă. Am 43 de ani, sorb dintr-o ceașcă de cafea, ridic ochii din po­vestea asta și privesc pe fe­reastră. Bucureștiul e o uriașă pisică adormită.    O iau în bra­țe, o pun la piept, o mângâi, o aud cum toarce. Cred că o să mai stăm un pic așa, ne e bine.

Ioana Bâldea

Castelul dispărut

Toată copilăria mea, am locuit într-un apar­tament de bloc cu ferestre la bu­levard. Tot ce am trăit în anii ace­­ia, tot ce am în­vățat și am în­țeles din lume s-a întâmplat în zgo­mot de tram­vaie, în scrâșnet de frâne, în acute pe care se că­țărau acro­batic voci de claxon. În­tr-un fel, orașul m-a învățat să trăiesc așa, cu zgomot de fun­dal. Să-l dau mai încet, dacă e nevoie. Să nu mă de­ranjeze. Cu tim­pul, zgo­mo­tul s-a am­pli­ficat. La fel și nevoia mea de a colecționa spații de liniște.   

Îmi aduc aminte de diminețile în care bunica îmi aducea covrigi calzi. Cu mac. Gustul lor, starea de aventură pe care o generau. Cu ea de mână și cu covrigul invariabil captiv în mâna cea­laltă, mergeam în vizită. Așa am descoperit casele ascunse în grădini ireal de frumoase, inva­date de trandafiri și de hortensii, de gura-leului și de pui de piersic, de vii ur­bane, cu struguri mici și negri, de Mâna Maicii Domnului, în îmbrățișare par­fumată cu grilaje de fier forjat și fațade tencuite, acolo unde primeam dulceață sau șerbet și ur­măream spec­tacolul conversației jalonate de ceș­cuțe de porțelan, din care aburea cafea­ua. Așa s-a născut, pentru mine, un alt Bucu­rești, mai de­grabă secret, intim, perso­nal, făcut din voci șoptite și deux pièces-uri de mătase, din casele acestea fabuloase în ele­gan­ța lor ascunsă între betoane. Un oraș al detaliilor, pe care l-am desco­perit pe Matei Voievod, în Vatra Luminoasă, cu încrengătura de străduțe derivate, pe Austrului, pe Strada Plan­telor.

Pe la vreo zece ani, mă plimbam cu mama prin București și ne alegeam case care ne plă­ceau. Ne imaginam cum ar fi să locuiești acolo, cum am reinventa grădina, câți câini, câte ghi­vece și așa mai departe. Favorita mea era pe Pa­che Protopopescu. Un château particulier fran­cez, cu un parc englezesc veritabil. Era genul de casă în care poți să visezi mult, să imaginezi o bibliotecă geamănă celei de la Melk, să vezi lu­mea de sus, de la fereastra boltită, să ascunzi fe­linare în tufe faulkneriene de glicină, să inventezi un foișor pentru cinele târzii. Casa s-a tot de­gradat, pe toată perioada adolescenței mele. Îi fâlfâia o pânză de exterior murdară, ca un semn rău, acolo unde visasem eu să fie camera mea. Într-o dimineață, mama mi-a dat mesaj că nu mai e deloc. Un castel ca din alte veacuri și o grădină enormă au agonizat și au murit de bătrânețe, în inima orașului. Nu s-a dat la știri.

Mult timp am profitat de abilitatea cumva magică, dezvoltată în copilărie – am dat zgo­mo­tul și agresivitatea orașului mai încet, dintr-un potențiometru care funcționa invariabil în favoa­rea mea. Așa am rămas cu iubirea pentru Parcul Ioanid, cu orele pierdute în librăria de la Sala Dalles și, pe urmă, la Cărturești, cu filmele vă­zute la Patria și la Studio, cu plim­bările în Co­troceni sau pe la Avia­torilor. Cred că acesta e orașul pe care-l port pe dinăuntru, chiar dacă acum mă străduiesc să-l văd așa cum este. Nu mai repar tencuiala. Ora­șul real e făcut din oa­meni polarizați, prea des certați cu orice formă de viață în interiorul unei comunități. E făcut din bruiaje, din case lăsate să se dă­râme, din con­traste (sociale, uma­ne, mentale) care se stivuiesc într-o imagine mai degrabă indigestă.

Unde scapi din­tr-un asemenea oraș? Cred că tot în mărun­taiele lui, unde tine­rețea avea gust de entu­ziasm, imun la mucegaiul moral din jur. În ultimele luni, ne-am inventat un ritual al plimbărilor prin cartiere vechi. Mai explicăm un stil neoro­mâ­nesc, un Art Déco, ne mai minunăm în fața unui vitraliu. Plon­jăm, periodic, înapoi în zona de speranță. Știm unde se găsesc ferestre îmbrăcate în colivii maure, unde sunt arbori de mătase, un­de miroase a ca­prifoi și pe unde ne-ar plăcea să locuim, câți câini am avea, câte intrări, câte ghi­vece… Sper ca jocul ăsta, alimentat de tot ce are orașul fer­mecat și fermecător, să nu se dărâ­me niciodată.

Marius Constantinescu         

Un oraș sulemenit

Bucureștiul meu e un oraș ne-frumos. E un oraș vizavi de care trebuie să ai bunăvoință. Să îi ac­cepți sule­menelile și să ții morțiș să vezi dincolo de ele.

Pe timp de iarnă în­zăpezită, Bucureștiul poate fi șarmant à vol d’oiseau, cel mult. Dacă plouă, nu îi mai cureți obrazul în veci. Puține clișee sunt mai de­­presive decât Bucureștiul într-un noiem­brie ud ca un câine. În martie, îl po­topesc magno­liile, una dintre marile lui comori. Petalele lor cap­tează lumina și o dau mai departe, înspre zidu­rile orașului, oricât de terne ar fi acestea. La în­ceput de vară, Bucureștiul e ispi­titor de-a dreptul. Verdeața (câtă a mai rămas) e tehni­color de proaspătă, grădinile și scuarurile sunt ticsite de cei mai frumoși trandafiri, până și cartierele-dormitor își trag o voaletă a supor­tabi­lului. Sun­tem mai mult pe afară, îngroșăm ar­terele citadine cu fluxul nostru neobosit, încep nop­țile scurte și calde, în care nimeni nu doarme, iar orașul, cel mai puțin dintre toți.

Bucureștiul meu este și reflecția eului meu. Când mi-e bine, Bucureștiul îmi pune în cale case boierești, piațete care nu au fost încă desfi­gu­rate, surprize vegetale, arhitecturi fermecă­toare, iz de aristocrație, oameni, câini și vietăți care se poartă frumos între ei și cu orașul.

Când mă războiesc cu mine, Bucureștiul ațâță gâlceava. Cu bălți, cu corvezi, cu impre­cații, cu noroaie, cu mormane de deșeuri, cu răgete și răni urbane, cu aberații și non-sensuri, cu tot ce te pune pe fugă din calea agresiunii și agresivității citadine și te face să cauți siguranța casei.

Asta face ca Bucureștiul să fie un oraș cu per­sonalități multiple, într-un mod care – para­doxal – asigură supraviețuirea și regene­rarea. Cafe­neaua dichisită din grădina cu glicine, poate că va fi mătrășită de super­market-ul omnipotent. Casa de patrimoniu care stă să cadă va umple pământul de la temelia unui imobil țipător, de birouri, care, din lipsă de fonduri și de viziune, va rămâne neterminat, pradă vegetației salva­toa­re, ce îl va transforma într-un alt cadru insta­gra­mabil, incalificabil și, totuși, atât de tipic Bucu­reș­tiului.

Otilia Țeposu                                           

Platanul cel uriaș

Era dimineață, devreme, când trenul a intrat în Gara de Nord. Coboram dintr-un alt nord, geo­grafic, cu speranța împlinirii viselor de tinerețe. Urcasem în tren cu toată viața mea de până atunci. Mi s-a părut că și drumul pe care am venit de-acasă și până la gară a încăput înghesuit în vagon cu mine și s-a cuibărit lângă un domn miop, cu ochelari, și o femeie grasă, cu o gâscă în brațe. Fotografia zilei de atunci e acum subțire, ca hârtia de mătase, și pe la col­țuri, pe la în­doituri, pare ușor ștearsă. Și totuși, încă mai pot descoperi lacrimile ascunse și urmele de îndoială care m-au în­soțit cât a durat călătoria mea spre București. Prima!

Orașul m-a primit cu forfotă mare, gălăgie și agitație. Mi s-a părut în dimineața aceea de demult, dușmănos de străin, rece și întortocheat. Strada pe care am pornit pe jos era proaspăt stro­pită. Mi-a plăcut răcoarea ei și am urmat-o până am ajuns în    Cișmigiu, unde m-am așezat pe o bancă, să mă odihnesc. Acolo l-am descoperit cu mare, mare bucurie pe primul meu prieten din orașul acesta, oraș pe care nu l-am iubit deloc la început: un platan uriaș, cel mai mare copac din partea aceea de parc. Părea un rege, în lumea lui verde. M-am pus atunci în grija lui și, ani de-a rândul, când mi se părea că prea sunt încurcate cele ale vieții, am căutat în umbra lui răspunsuri și putere de-a merge mai departe.

Multă vreme, Bucureștiul mi-a fost stră­in, nu m-am simțit întotdeauna acasă în el, mi-era și mi-este mereu dor de pă­durile mele din Maramureș. L-am cercetat cu ochi rece, curios, și l-am cunoscut cu bune și rele, cu piețe aglo­merate cu iz de bazar turcesc, cu străzi pe care se circulă haotic, dar și cu parcuri și grădini care suplinesc nevoia de liniște și de culoare, pe care o avem cu toții. Sunt totuși câteva locuri, puține, cu care aș putea desena o hartă melan­colică a Bucureștiului meu. Aș începe cu o splen­didă stradă îngustă, în scări, „Xenofon” se nu­mește, care urcă până dea­supra Parcului Carol, spre Gara Filaret. N-ai bă­nui-o, ascunsă între vechi case negustorești. De-acolo, de sus, se văd minunat acoperișurile de pe străzile cu nume de mitropoliți. Parc-ai privi Pa­risul de pe colina Montmartre.    În acest inven­tar sentimental, mai pomenesc și câțiva pini care trăiesc pe o latură a Pieței Unirii. Le dădeam me­reu binețe când treceam dimineața pe lângă ei, în drumul spre școală. Îi salut și acum, dacă ajung prin preajma lor. Îmi vine în minte și o ușă veche, a unei case boierești de pe strada Plantelor, cu marchiză din fier forjat și cu un vitraliu în spatele căruia îmi imaginam mereu povești fabuloase. Aș mai adăuga câteva grădini, niște curți interioare și vreo două străzi de margine de cartier, unde toamna este superbă, miroase a gutui și a struguri copți, apusurile sunt mirifice, și aerul pare mai așezat, de-a dreptul rural. Nu-mi place soarele oglin­dit în coloșii de oțel, sticlă și beton, care s-au înmulțit în ultima vreme. Lumina pe care o îm­prăștie razele lui de-acolo este rece.

Orașul acesta, pe care refuz de atâtea zeci de ani să mi-l apropii prea mult, este totuși casa mea de acum. Un oraș amestecat, cu bune și rele, cu locuri moderne, dar și cu ma­ghernițe insalubre, cu bulevarde largi, dar și cu mormane de gunoaie, cu restaurante și magazine spectaculoase, dar și cu cârciumioare de mahala, unde la două mese puse direct pe trotuar se adună pensionarii în serile de vară. Ca peste tot în lume, contrastele se atrag. La urma urmei, farmecul Bucureștiului stă tocmai în acest amestec de bine și de rău, de mo­dern și de vetust, de eleganță și mizerie, de me­tropolă europeană și de mahala balcanică.