Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALEX TOCILESCU (scriitor): „Știu că pare ciudat să te întorci din Germania perfectă în deloc perfecta Românie, dar exact asta am făcut”

Alex Tocilescu nu este doar fiul marelui re­gizor Alexandru Tocilescu, cel care a mar­­cat o epocă în tea­trul românesc, ci și un important prozator, sce­narist și dramaturg. El este și o voce importantă a Facebook-ului, având zeci de mii de admiratori. În urmă cu ceva vreme, Tocilescu junior a surprins opinia publică din țara noastră când a ales cetățenia română, în defavoarea celei ger­ma­ne. Alex Toci­lescu a fost implicat și în protestele de stradă îm­po­triva guvernului Dragnea și a avut și o trecere me­teorică prin USR.

– Alex, ai mare succes pe Facebook, cu poveș­tile despre pisicile tale. Ai scris și o carte numită „Imperiul pisicilor”, foarte citită de fanii tăi de toate vârstele. Urmează încă o carte des­pre fe­line?

– Încerc să scap de ele. Pen­tru că dacă vreau să fiu luat în serios ca scriitor, tre­buie, totuși, să ies din nișa as­ta. Acum, pe bune, cât să mai fiu privit drept ăla care scrie despre pisici? Bine, este ade­vărat că pisicile sunt o ex­­ten­sie literară a mea pe Face­book care, da, îmi aduce beneficii de imagine, dar pentru că vreau și eu să fiu invitat pe la eve­ni­men­te literare impor­tante, cum e FILIT, de exem­plu, pe care eu îl prețuiesc foarte mult, m-am hotă­rât ca în 2022 să scriu, așa, un roman mai gros, dacă se poate, și voi scrie și primul meu vo­lum de poe­zie. Uite așa! Apoi, vreau să mai scriu un scenariu de scurt­metraj și un pilot de serial. Și îmi voi lua acest angajament pe Face­book, ca să fie treaba ofi­cială, să am presiune și să fiu tras de mânecă: „Hei, spuneai că scrii ceva serios anul ăsta”. Ro­manul aș vrea să aibă vreo 500 de pagini. Am scris 8 până acum. Mda… Eu știu bine ce am în cap, dar lenea sau, hai să-i spunem, „viața”, cu ale ei, mă tot îm­piedică. Păi, dacă trebuie să îți pui termopane în casă, normal că nu ai nici timp, nici stare de scris.

– Ar fi bună o rezidență lite­rară…

– Ar fi perfectă o rezidență. Eu mă duc oriunde să scriu. Oriunde, dar nu acasă. Acasă sunt pisicile, e ne­vastă-mea. Intrăm în vorbă, des­chidem o sticlă de vin și s-a dus che­ful de scris.

– Vorbești de roman, de poezie, dar pe tine te cheamă, totuși, Ale­xandru Tocilescu. Porți un nume celebru. Teatrul nu te atrage în niciun fel? Nu vrei să onorezi moș­tenirea spirituală a familiei Toci­lescu?

– Măi, știi cum e și cu moște­nirea asta… Ui­te, de la bunică-miu am o plăcuță pe care scrie: ” A. To­cilescu, boale interne – sifilis”. Îmi declin com­petența. Nici regizor ca tata nu voi fi niciodată, că ar fi prea mari așteptările oa­menilor. Cât de prost să fii să faci ceva ce taică-tău a făcut atât de bine? Nu vreau să fiu Ianis Hagi al regiei românești. Dacă m-aș apuca de teatru, aș fi ne­voit să fac ceva măreț. Or, noțiu­nea de măreț pe mine nu mă definește. Și taică-meu a montat și chestii mai ușurele, dar a montat și „Hamlet”. Iar de la fiul lui Tocilescu toți ar aș­tepta direct „Hamlet”. Dar, cum spu­neai, am scris teatru. Care, cul­mea, mi s-a și ju­cat! Am scris „Bun de export”, piesă pe ca­re a pus-o în scenă Ca­tinca Dră­gănescu, unde spun chiar po­vestea migra­țiilor di­ferite­lor generații de Tocilești, po­vestea plecărilor din țară și a eter­nelor înoarceri, pentru că și taică-miu, la vre­mea lui, și eu, mai târ­ziu, ne-am întors acasă, în Româ­nia, nefiind pe de­plin împliniți de­cât aici. Știu că pare ciudat să te în­torci din Ger­ma­nia per­fectă în deloc perfecta Ro­mâ­nie, dar exact as­ta am făcut. Ba, mie mi-au trebuit câți­va ani de luptă cu sistemul biro­cratic ca să îmi re­capăt ce­tă­țenia ro­mâ­nă. Dar, o spun cu mândrie, am învins sistemul!

„Titlul de influencer mi l-au adus pisicile”

– Peste tot ești prezentat drept „scriitor și influencer.” Ce în­seam­nă „influencer”?

– Titlul de influencer mi l-au adus pisicile. Ele mi-au creat noto­rietatea. Eu scriu pe Facebook tot ce îmi trece prin minte și pentru că oamenilor le place ce scriu, iar asta îmi dă o aură de cunoscător. Pare că m-aș pricepe la diverse lucruri. Ceea ce evident că nu este întru totul ade­vărat. Trebuie spus că eu nu mă străduiesc în vreun fel. Scriu ce cred. Am ceva pricepere în anumite zone. De exemplu, am fost implicat un pic în politică și atunci am ceva expertiză. Dar spre deosebire de politicieni, eu sunt onest. Îmi permit să fac asta și pentru că m-am retras din politică. Și atunci, tot ce scriu e ca o gură de aer proaspăt. De când mi-am căpătat renumele de „influencer”, mă caută tot felul de producători, ca să scriu despre ar­ticolele lor. Dacă e din sfera mea de interes, cu plă­cere. Dar dacă nu, nu. „Nu vreți să scrieți despre pasta de dinți neagră?”. „Am dat eu vreodată de înțeles că m-aș pricepe? În afară de faptul că mă spăl și eu pe dinți, ca tot omul, nu am nicio părere în această privință.” Oricum, eu, lu­crând în publicitate, trebuie să scriu reclame pentru tot felul de produse, dar nu îmi pun chipul pe ele.

„Din păcate, USR a ajuns un partid de lideri, și nici liderii nu se înțeleg între ei”

– Povestește-ne despre aven­tura ta politică. Ai ieșit în stradă la proteste, te-a gazat jandar­me­ria, ai strâns semnături pentru campania „Fără pe­nali în funcții publice”. Ce simți acum în legătură cu politica?

– După toate astea: ieșit în stradă, frig și gaze, mi-am spus: „Hai, că ar trebui să și fac ceva. Așa că m-am dus la USR, că unde era să mă fi dus? Hai să mă im­plic. Cum altfel să schimb lucru­rile? Am fost la ședințe, am as­cul­tat… A fost revelator. Cred în con­tinuare, deși am plecat de acolo, că avantajul ace­lui partid este că e compus din oameni cinstiți sau care măcar nu fură. Asta însă nu înseamnă că au toți niște caractere perfecte. Mai curând, nu. Că oameni sunt și ei. Totuși, stilul celor de la vârf a condus la o ade­vărată hemo­ra­gie în partid. Au fost foarte mulți oa­meni de bună credință care au ple­cat, iar sur­prin­zător pentru mine a fost că șefii nu fă­ceau nimic să îi rețină. Ba, dimpotrivă. „Vreți să plecați? Plecați liniștiți!” Ei bine, liniștit am plecat și eu. Dar nu des­pre mine era vorba în pri­mul rând, ci de oameni de ba­ză, care au sa­cri­ficat și timp, și suflet pentru par­tid. Din păcate, USR a ajuns un partid de lideri, și nici liderii nu se înțeleg între ei, după cum foarte bine ve­dem cu toții. Or, mulți ne-am dus acolo fix pentru că inițial nu era un partid de lideri, ci un loc unde să se discute liber, să se ajungă la decizii în ur­ma acestor discuții, și nu să fie lucrurile dictate de sus. Pe de altă parte, am și eu, ca mulți alții, oftica omu­lui care a plecat din USR, dar care tot cu ei vo­tează, că nu ai alte variante. Sunt departe de a fi perfecți, dar nu au furat bani publici și nu au intrat în pușcărie pentru corupție. Nu au făcut fraude…

– Ai avut și tu putere cândva. Ai fost șef de bloc!

– Exact. Și am făcut fix ca USR-ul. Am ajuns la putere după ce a plecat un domn care, deși spunea că el nu vrea să fie președinte, a fost mulți ani. Ne-a lăsat o gaură de 20.000 de euro. Ni se închideau apă, gaze, toate alea și, pentru că nu se băga nimeni în această situație, am decis să încerc eu să îndrept lucrurile. Și cumva, chiar am reușit. Am adus blocul la zero și l-am lăsat un pic pe plus.

„Trăiesc minunat în limba română”

– O întrebare grea: de ce ai dat Germania pe România?

– Am dat și Germania, și America pe România. Am stat câțiva ani buni în Germania, unde m-am și căsătorit. De acolo am plecat cu soția mea de atunci în State, și când m-am despărțit de ea, m-am des­părțit și de America. Minunat New York-ul! Am iu­bit acel oraș. Numai că am stat în el un an în care nu am făcut nimic. Ca să compensez lipsa mea de activitate, am scris. Numai că, să stai la New York și să scrii proză în românește nu îți aduce niciun ban. Și mă simțeam prost. După ce stătusem jumate de viață pe banii părinților, acum ajunsesem să stau și pe banii soției. Eram neproductiv din punct de ve­dere capitalist. Cultural, eram productiv, dar eram productiv în românește, și asta nu însemna mare lucru, după standardele americane. Cu ce știam eu, aș fi putut să fiu traducător. Știu germană, știu en­gleză. Aș fi putut traduce tot felul de hârtii. „Dar asta e ce vreau eu să fac cu viața mea? Să traduc ma­nuale de folosință a mașinilor de spălat nemțești, pentru consumatorul american?” Evident că nu. Or, în Ro­mânia, datorită numelui meu, respectiv datorită lui taică-meu, care avea destui prieteni care mi-ar fi pu­tut deschide uși, puteam face ceva creativ. Și mi-am zis: „Hai în România, să fac muzică!”. Atât mă du­cea pe mine atunci capul. Am venit în Ro­mânia să fac muzică, am creat chiar și marele hit „Simona Ionescu”, cu trupa „Aeroport”. Totuși, din ce tră­iesc? Și taică-meu a zis: „Hai, că vorbesc cu Ada­mescu, să te ia la «România liberă»”. Ceea ce s-a și întâm­plat. Am intrat în presă pe pile. Așa am ajuns să fiu și coleg cu tine. Eu am fost jur­nalist de po­litică externă, iar tu erai la cultură. Și am lucrat în presă mulți ani.

– Trăiești bine în limba română?

– Trăiesc minunat în limba română. Ce îmi place cel mai mult în România este accesul la oameni mișto. Acces pe care în Germania nu l-am avut. Poa­te pentru că mă simțeam mult mai citit decât colegii nemți, de vârsta mea. Taică-meu a plecat în anii 80 din România, în mod legal, pentru că aici nu se făcea dializă. Iar el era foarte bolnav și avea nevoie de dia­liză. Era o chestie de viață și de moarte. Dar a fost profund nefericit în Germania și în străinătate, în ge­neral, și când s-a putut, s-a întors imediat acasă, fără să clipească. În România, poți intra în vorbă cu orice mare artist. În New York, dacă m-aș fi în­tâlnit cu un artist, nici nu aș fi știut cum să încep o conversație. Aici, cunoști un mare regizor sau un mare scriitor și conversația se leagă imediat, de la sine. În România, oa­menii încă mai sunt curioși unii de alții.

– Cum ai manageriat pandemia?

– Foarte bine, până mi s-a făcut frică.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian