Alex Tocilescu nu este doar fiul marelui regizor Alexandru Tocilescu, cel care a marcat o epocă în teatrul românesc, ci și un important prozator, scenarist și dramaturg. El este și o voce importantă a Facebook-ului, având zeci de mii de admiratori. În urmă cu ceva vreme, Tocilescu junior a surprins opinia publică din țara noastră când a ales cetățenia română, în defavoarea celei germane. Alex Tocilescu a fost implicat și în protestele de stradă împotriva guvernului Dragnea și a avut și o trecere meteorică prin USR.
– Alex, ai mare succes pe Facebook, cu poveștile despre pisicile tale. Ai scris și o carte numită „Imperiul pisicilor”, foarte citită de fanii tăi de toate vârstele. Urmează încă o carte despre feline?
– Încerc să scap de ele. Pentru că dacă vreau să fiu luat în serios ca scriitor, trebuie, totuși, să ies din nișa asta. Acum, pe bune, cât să mai fiu privit drept ăla care scrie despre pisici? Bine, este adevărat că pisicile sunt o extensie literară a mea pe Facebook care, da, îmi aduce beneficii de imagine, dar pentru că vreau și eu să fiu invitat pe la evenimente literare importante, cum e FILIT, de exemplu, pe care eu îl prețuiesc foarte mult, m-am hotărât ca în 2022 să scriu, așa, un roman mai gros, dacă se poate, și voi scrie și primul meu volum de poezie. Uite așa! Apoi, vreau să mai scriu un scenariu de scurtmetraj și un pilot de serial. Și îmi voi lua acest angajament pe Facebook, ca să fie treaba oficială, să am presiune și să fiu tras de mânecă: „Hei, spuneai că scrii ceva serios anul ăsta”. Romanul aș vrea să aibă vreo 500 de pagini. Am scris 8 până acum. Mda… Eu știu bine ce am în cap, dar lenea sau, hai să-i spunem, „viața”, cu ale ei, mă tot împiedică. Păi, dacă trebuie să îți pui termopane în casă, normal că nu ai nici timp, nici stare de scris.
– Ar fi bună o rezidență literară…
– Ar fi perfectă o rezidență. Eu mă duc oriunde să scriu. Oriunde, dar nu acasă. Acasă sunt pisicile, e nevastă-mea. Intrăm în vorbă, deschidem o sticlă de vin și s-a dus cheful de scris.
– Vorbești de roman, de poezie, dar pe tine te cheamă, totuși, Alexandru Tocilescu. Porți un nume celebru. Teatrul nu te atrage în niciun fel? Nu vrei să onorezi moștenirea spirituală a familiei Tocilescu?
– Măi, știi cum e și cu moștenirea asta… Uite, de la bunică-miu am o plăcuță pe care scrie: ” A. Tocilescu, boale interne – sifilis”. Îmi declin competența. Nici regizor ca tata nu voi fi niciodată, că ar fi prea mari așteptările oamenilor. Cât de prost să fii să faci ceva ce taică-tău a făcut atât de bine? Nu vreau să fiu Ianis Hagi al regiei românești. Dacă m-aș apuca de teatru, aș fi nevoit să fac ceva măreț. Or, noțiunea de măreț pe mine nu mă definește. Și taică-meu a montat și chestii mai ușurele, dar a montat și „Hamlet”. Iar de la fiul lui Tocilescu toți ar aștepta direct „Hamlet”. Dar, cum spuneai, am scris teatru. Care, culmea, mi s-a și jucat! Am scris „Bun de export”, piesă pe care a pus-o în scenă Catinca Drăgănescu, unde spun chiar povestea migrațiilor diferitelor generații de Tocilești, povestea plecărilor din țară și a eternelor înoarceri, pentru că și taică-miu, la vremea lui, și eu, mai târziu, ne-am întors acasă, în România, nefiind pe deplin împliniți decât aici. Știu că pare ciudat să te întorci din Germania perfectă în deloc perfecta Românie, dar exact asta am făcut. Ba, mie mi-au trebuit câțiva ani de luptă cu sistemul birocratic ca să îmi recapăt cetățenia română. Dar, o spun cu mândrie, am învins sistemul!
„Titlul de influencer mi l-au adus pisicile”
– Peste tot ești prezentat drept „scriitor și influencer.” Ce înseamnă „influencer”?
– Titlul de influencer mi l-au adus pisicile. Ele mi-au creat notorietatea. Eu scriu pe Facebook tot ce îmi trece prin minte și pentru că oamenilor le place ce scriu, iar asta îmi dă o aură de cunoscător. Pare că m-aș pricepe la diverse lucruri. Ceea ce evident că nu este întru totul adevărat. Trebuie spus că eu nu mă străduiesc în vreun fel. Scriu ce cred. Am ceva pricepere în anumite zone. De exemplu, am fost implicat un pic în politică și atunci am ceva expertiză. Dar spre deosebire de politicieni, eu sunt onest. Îmi permit să fac asta și pentru că m-am retras din politică. Și atunci, tot ce scriu e ca o gură de aer proaspăt. De când mi-am căpătat renumele de „influencer”, mă caută tot felul de producători, ca să scriu despre articolele lor. Dacă e din sfera mea de interes, cu plăcere. Dar dacă nu, nu. „Nu vreți să scrieți despre pasta de dinți neagră?”. „Am dat eu vreodată de înțeles că m-aș pricepe? În afară de faptul că mă spăl și eu pe dinți, ca tot omul, nu am nicio părere în această privință.” Oricum, eu, lucrând în publicitate, trebuie să scriu reclame pentru tot felul de produse, dar nu îmi pun chipul pe ele.
„Din păcate, USR a ajuns un partid de lideri, și nici liderii nu se înțeleg între ei”
– Povestește-ne despre aventura ta politică. Ai ieșit în stradă la proteste, te-a gazat jandarmeria, ai strâns semnături pentru campania „Fără penali în funcții publice”. Ce simți acum în legătură cu politica?
– După toate astea: ieșit în stradă, frig și gaze, mi-am spus: „Hai, că ar trebui să și fac ceva. Așa că m-am dus la USR, că unde era să mă fi dus? Hai să mă implic. Cum altfel să schimb lucrurile? Am fost la ședințe, am ascultat… A fost revelator. Cred în continuare, deși am plecat de acolo, că avantajul acelui partid este că e compus din oameni cinstiți sau care măcar nu fură. Asta însă nu înseamnă că au toți niște caractere perfecte. Mai curând, nu. Că oameni sunt și ei. Totuși, stilul celor de la vârf a condus la o adevărată hemoragie în partid. Au fost foarte mulți oameni de bună credință care au plecat, iar surprinzător pentru mine a fost că șefii nu făceau nimic să îi rețină. Ba, dimpotrivă. „Vreți să plecați? Plecați liniștiți!” Ei bine, liniștit am plecat și eu. Dar nu despre mine era vorba în primul rând, ci de oameni de bază, care au sacrificat și timp, și suflet pentru partid. Din păcate, USR a ajuns un partid de lideri, și nici liderii nu se înțeleg între ei, după cum foarte bine vedem cu toții. Or, mulți ne-am dus acolo fix pentru că inițial nu era un partid de lideri, ci un loc unde să se discute liber, să se ajungă la decizii în urma acestor discuții, și nu să fie lucrurile dictate de sus. Pe de altă parte, am și eu, ca mulți alții, oftica omului care a plecat din USR, dar care tot cu ei votează, că nu ai alte variante. Sunt departe de a fi perfecți, dar nu au furat bani publici și nu au intrat în pușcărie pentru corupție. Nu au făcut fraude…
– Ai avut și tu putere cândva. Ai fost șef de bloc!
– Exact. Și am făcut fix ca USR-ul. Am ajuns la putere după ce a plecat un domn care, deși spunea că el nu vrea să fie președinte, a fost mulți ani. Ne-a lăsat o gaură de 20.000 de euro. Ni se închideau apă, gaze, toate alea și, pentru că nu se băga nimeni în această situație, am decis să încerc eu să îndrept lucrurile. Și cumva, chiar am reușit. Am adus blocul la zero și l-am lăsat un pic pe plus.
„Trăiesc minunat în limba română”
– O întrebare grea: de ce ai dat Germania pe România?
– Am dat și Germania, și America pe România. Am stat câțiva ani buni în Germania, unde m-am și căsătorit. De acolo am plecat cu soția mea de atunci în State, și când m-am despărțit de ea, m-am despărțit și de America. Minunat New York-ul! Am iubit acel oraș. Numai că am stat în el un an în care nu am făcut nimic. Ca să compensez lipsa mea de activitate, am scris. Numai că, să stai la New York și să scrii proză în românește nu îți aduce niciun ban. Și mă simțeam prost. După ce stătusem jumate de viață pe banii părinților, acum ajunsesem să stau și pe banii soției. Eram neproductiv din punct de vedere capitalist. Cultural, eram productiv, dar eram productiv în românește, și asta nu însemna mare lucru, după standardele americane. Cu ce știam eu, aș fi putut să fiu traducător. Știu germană, știu engleză. Aș fi putut traduce tot felul de hârtii. „Dar asta e ce vreau eu să fac cu viața mea? Să traduc manuale de folosință a mașinilor de spălat nemțești, pentru consumatorul american?” Evident că nu. Or, în România, datorită numelui meu, respectiv datorită lui taică-meu, care avea destui prieteni care mi-ar fi putut deschide uși, puteam face ceva creativ. Și mi-am zis: „Hai în România, să fac muzică!”. Atât mă ducea pe mine atunci capul. Am venit în România să fac muzică, am creat chiar și marele hit „Simona Ionescu”, cu trupa „Aeroport”. Totuși, din ce trăiesc? Și taică-meu a zis: „Hai, că vorbesc cu Adamescu, să te ia la «România liberă»”. Ceea ce s-a și întâmplat. Am intrat în presă pe pile. Așa am ajuns să fiu și coleg cu tine. Eu am fost jurnalist de politică externă, iar tu erai la cultură. Și am lucrat în presă mulți ani.
– Trăiești bine în limba română?
– Trăiesc minunat în limba română. Ce îmi place cel mai mult în România este accesul la oameni mișto. Acces pe care în Germania nu l-am avut. Poate pentru că mă simțeam mult mai citit decât colegii nemți, de vârsta mea. Taică-meu a plecat în anii 80 din România, în mod legal, pentru că aici nu se făcea dializă. Iar el era foarte bolnav și avea nevoie de dializă. Era o chestie de viață și de moarte. Dar a fost profund nefericit în Germania și în străinătate, în general, și când s-a putut, s-a întors imediat acasă, fără să clipească. În România, poți intra în vorbă cu orice mare artist. În New York, dacă m-aș fi întâlnit cu un artist, nici nu aș fi știut cum să încep o conversație. Aici, cunoști un mare regizor sau un mare scriitor și conversația se leagă imediat, de la sine. În România, oamenii încă mai sunt curioși unii de alții.
– Cum ai manageriat pandemia?
– Foarte bine, până mi s-a făcut frică.
Romanian