Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARI DUHOVNICI – Părintele IOAN IOVAN: „Eu nu mă închin Dumnezeului de la Moscova”

– Este considerat drept unul dintre marii duhovnici ai României. Martir al epocii comuniste, încarcerat la Aiud, chinuit fără milă, a purtat mereu pe frunte lumina lui Dumnezeu, fiind pentru nenumărați călugări, preoți, mireni, ba chiar și demnitari comuniști, un îndrumător spiritual fără seamăn. Miracolele săvârșite de părintele Ioan Iovan, în cea mai neagră perioadă din istoria României, sunt o mărturie a faptului că harul lui Dumnezeu strălucește mai tare atunci când biserica și slujitorii ei sunt prigoniți –

„Mămică! A venit fiul nostru!”

1 august 1964. Printr-un decret al Partidului Co­munist Român, o parte din deținuții politici au fost eliberați din temnițele în care fuseseră aruncați. Ac­tele de atunci, secretizate timp de decenii, ne spun și numărul lor exact: 3244. Între ei se afla și grupul celor mai tari în cerbice, grupul celor mai nesupuși, „ban­diții bandiților”, cum îi numeau politrucii. Când au plecat din Aiud, comandatul închisorii, cele­­brul colonel Crăciun, ar fi spus: „Domnilor, ați învins!”. Plecau cu trupurile zdrobite, dar cu sufle­tele întregi. Printre ei, și un bărbat în vârstă de 42 de ani, slab ca o umbră – părintele Ioan Iovan. În bătaie de joc, chiar îna­inte de eliberare, caraliii îl tunse­seră chilug. După 1989, în liber­tate, părintele avea să-și amin­tească momentul teribil al primei întâlniri cu familia, după un de­ceniu de absență. „A fost cutre­mu­rător. Arătam cu un cap mai mic, de­cal­cifiat, tuns zero – în bătaie de joc – chiar înainte cu o jumătate de oră de eliberarea din penitenciar, pentru că nu acceptasem reeducarea. Veneam dintr-o altă lume, a groazei, a terorii. O lume desfi­gurată, greu de descris în cuvinte. În faţa acelei viziuni sinistre, fratele meu m-a sărutat şi a ieşit din cameră pentru a-şi ascunde plânsul. Imediat, am plecat cu toţii la cimitir, la mormântul mamei şi, înainte de a ajunge acolo, copleşit de durere şi de emoţie, tata a strigat: «Mămică, a venit fiul nostru la tine!»”. Mama care cu rugăciunile ei își salvase de două ori copilul de la moarte și care avea să îi poarte de grijă și după eliberare, de dincolo de fruntariile acestei lumi.

„A umblat ca un leu peste tot, nu și-a cruțat deloc viața!”

Portret la arestarea din 1955

Caterisit, după ieșirea din închisoare, părintele Ioan Io­van nu va ține seama de inter­dicția de a sluji. Simțea că, așa supravegheat cum era, trebuia să se grijească spiritual de so­borul de măicuțe de la    Mâ­năs­tirea Vladimirești, cărora le fusese duhovnic, risipite prin toate colțurile țării, după ce multe dintre ele trecuseră și prin închisori, unele sfârșind acolo ca martire. Pentru aceas­tă faptă a lui, părintele Iovan va plăti încă o dată, a fost unul dintre puținii preoți români care au făcut închisoare și după 1964. Maica Agaftonica, una dintre monahiile Mânăstirii Vladimirești, care l-a întâlnit la scurt timp după eliberarea de la Aiud, îi face un portret de martir: „Când a ieșit părintele Ioan din închi­soare, în 1964, n-aș putea să spun că mai era om. Era numai piele și os, nu-l mai recunoșteai. Când ne-am adunat noi, maicile, pentru a ne întâlni cu dânsul, nu l-am mai cunoscut. Am căzut la picioa­rele lui și atât am plâns, că Dumnezeu ni-l adusese iar între noi, aveam mare nevoie de el, că nu mai aveam pe ni­meni… Plângea și el, așa îi curgeau lacrimile! Asta s-a întâmplat imediat du­pă ce a ieșit din închisoare. Pe ur­mă, a căutat să în­cu­rajeze maicile ca­re fuseseră în mâ­năs­tire și care acum erau în lume, se du­cea peste tot după ele, la cele care mu­riseră a mers la mormânt. Căuta să o ajute pe fiecare cu un cuvânt, cu o vorbă bună, cu ce putea și el. Și unde venea el, noi maicile ne adunam, ne mărtu­riseam, iar părintele făcea Liturghie, deși îl opri­seră de la slujbă, și apoi ne împărtășea. A umblat ca un leu peste tot, nu și-a cruțat deloc viața. La Tecuci, la un moment dat, ne strânseserăm mai multe maici și credincioși, cred că erau aproape 200 de persoane, și a venit Securitatea și l-a ares­tat. I s-a făcut proces, a fost acuzat că a continuat să slujească deși îi fusese interzis. El nu a luat niciodată în considerare că fusese oprit de la slu­jire. Ne spunea: «caterisirea a venit de la Moscova, nu de la Dumnezeu! Iar eu nu mă închin Dumne­zeului de la Moscova!»”.

„Îmi ardea inima alături de părintele Ioan”

La Vladimirești, vorbind credincioșilor

Părintele Valerian Grecu e slab și uscat, dar tare ca un gorun bătrân. E trecut de 90 de ani, din care, mai mult de un deceniu și l-a petrecut în temnițe, atât sub Gheorghe Gheorghiu Dej cât și sub Nicolae Ceaușescu, mereu alături de părintele Ioan Iovan, care i-a fost duhovnic până la trecerea la Domnul. Vorbește ca un prooroc din Vechiul Testament, ri­di­când adesea arătătorul spre cer, pentru a împunge văzduhul. Are o putere interioară care îi ascunde toți anii, de parcă trecerea timpului nu l-ar fi îmbă­trânit, ci l-ar fi întinerit. Pe părintele Ioan Iovan l-a întâlnit pentru prima dată în adolescență. L-a auzit predicând și a luat foc. „Sunt fiul lui. El m-a născut. A fost un om care atunci când se uita la tine, te pătrun­dea până în rărunchi! Atunci, la 17 ani, când l-am ascultat pre­dicând, m-am născut a doua oară, am devenit un alt om. Simţeam că nu mai trăiesc pe pământ! La Vladimireşti m-am trezit la realitate şi am putut să îmi iau viaţa după Hris­tos. Şi, din clipa aceea, nu am mai avut linişte, până nu m-am călugărit, așa cum m-a sfă­tuit părintele Ioan. Dacă lu­mea toată ar spune că nu a fost lucra­rea lui Dum­ne­zeu la Mânăstirea Vladi­mi­­rești, eu sin­gur aș spune: «Ba a fost!». De multe ori, când pun seara capul pe pernă, re­gret că nu l-am prețuit cum se cuvine. Știți ce simt? Ce au simțit Luca și Cleo­pa, când au mers spre Emaus, cu Iisus ală­turi, fără să știe… Și abia când Dom­­nul a plecat de lân­gă ei, și-au spus unul celuilalt: «Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?». Așa și eu, îmi aduc aminte că îmi ardea ini­ma ală­turi de părintele Ioan, dar am fost zăbavnic, deși am fost martor la multe minuni săvârșite de el. În pribe­gie fiind, părintele ne-a chemat la el, la București, chiar de ziua lui onomastică, de sărbătoarea Sfân­tului Ioan Evan­ghe­­­listul. Am plecat, am ajuns în capitală, dar, în drum spre pă­rin­tele, am rătăcit hâr­tia unde îi scrisesem adresa. Se făcuse noapte și, tulburat, am început să mă rog Maicii Domnului să ne ajute, eram cu un prieten. Și în timp ce ne ru­gam, la un colț de stradă, sub un stâlp de iluminat, îl vedem pe părintele Ioan! «Măi, unde ați fi ajuns voi dacă nu veneam?!». Și ne-a luat și ne-a dus la un bloc mare. «Vă duc într-un loc unde sunt pești mari!», ne-a zis, cu gândul la pes­­cuirea cea minu­nată a Sfântului Apostol Petru. «Voi credeți că aici în București e So­doma și Go­mo­ra, dar veți vedea că aici trăiesc și sfinți!». Am intrat într-o sală mare, în care erau mulți oameni, printre ei l-am recunos­cut și pe pă­rin­tele Arsenie Boca. Erau strânși acolo mai mulți demnitari co­mu­niști, cu soțiile lor, apro­piați de Nicolae Ceau­șescu, aveam să aflu mai târ­ziu. Pă­rin­tele Ioan Iovan a început să le vorbească. Îmi aduc și acum aminte prima propoziție: «Nu voi muri până ce nu voi șter­ge praful de pe altarele bisericilor!» Și-n timp ce le vorbea, eu îmi spuneam în sinea mea: «Măi, da’ ce-și pierde vremea părin­tele Ioan, ce se tot zbate pentru doamnele ăstea vop­site și domnii ăștia, care se vede că nu au po­căință în inimi?!». După ce am plecat, coborând treptele, părintele Ioan s-a uitat la mine și mi-a spus: «Tu ce ai gândit, că doamnele pe care le-am întâlnit sunt rujate și cu părul vopsit? Dar nu ai văzut ce inimi aveau?». Mi-a știut gândul tainic al inimii, fără să-i fi spus nimic! Ăsta a fost părintele Ioan! Ani mulți am petrecut așa, în întâl­niri clan­destine, urmate de arestări, pentru că părintele continua să se vadă cu credincioșii și cu maicile alungate din Mânăstirea Vladimirești. Și sămânța aruncată de dânsul a crescut, pentru că biserica se întărește atunci când e prigonită”.

Ridicarea caterisirii

Părintele Valerian Grecu

Proscrisul de la Vladimirești alerga prin toată țara, de la un colț la altul, predicând, slujind, întă­rind sufletele. În arderea aceasta a lui, în nerăbdarea cu care pornea la drum, indiferent cât de departe ar fi trebuit să ajungă, nu lua seama la pericolele la care se expunea. Deși îl slobozise din temniță, regimul îl avea trecut la index. Era ur­mărit și, une­ori, arestat și condamnat. Vina lui? Că slujea în con­tinuare, deși fusese caterisit. „Abuz de funcție”, îi spuneau judecătorii și îl condamnau lao­laltă cu hoții și criminalii. Nu mai avea parte nici mă­car de frați de celulă ase­menea lui, așa cum fusese până în 1964. Din cleștele acesta care îi strângea viața, nu avea de­cât o singură scăpare – să con­vingă bise­rica să îi ridice caterisirea. Se rugase în genunchi pentru iertare, dar în zadar. Cu trecerea anilor, nădejdile i se năruiseră. A avut parte însă de o uce­nică care se încă­pățâna să spere – Maria Chi­cher­nea, viitoarea stareță a Mânăs­tirii Re­cea, pe atunci o ingineră chimistă tânără și de neoprit. După 1989, părinte­le Ioan își amintea de anii aceia tulburi: „Dacă n-apă­rea în drumul crucii mele maica noas­tră stareţă, Cristina, eu nu mai eram aici şi poate nu mai eram nici în viaţă. După 24 de ani de caterisire, văzând că tot insist şi totuşi nu-s înţeles, că se poar­tă cu atâta vitregie cu mine, mi-am spus: nu mai cer iertare! Și-am spus asta și celor în drept. Şi-am apucat să le mai zic: eu nu voi ieşi din orto­doxie, chiar de veţi vrea dumneavoastră! Dar nu mai pot cere ridicarea caterisirii, am obosit, m-am îm­bolnăvit. Din 3 în 3 ani, iar venea câte o arestare… M-a sfă­tuit şi doctorul: «Nu mai insista, băiete, că ai să-ţi pui dezle­garea de caterisire pe mormânt, pe piept, lat!»” Dar ucenica sa, viitoarea stareță Cris­tina de la Recea, nu a vrut ca părinte­le să se dea bătut, așa că l-a îndemnat să facă un memoriu către Sfântul Sinod, în care să ceară să fie lăsat să slujească doar pentru liniștea lui. Era în anul 1979, iar comuniștii obosi­seră, și ei, să-l tot alerge și întemnițeze. A avut și un avocat greu de oprit, pe ÎPS Antonie Plămădeală, care i-a spus: «Măi, dacă tu ai scris asta în memoriu, că nu vei supăra biserica şi sta­tul şi vrei numai să slujeşti pentru li­niş­tea sufletului, eu mă bat pentru tine!». Și s-a bătut în Sinod și a reușit. Pe 26 iunie 1979, pă­rintele Ioan a primit înștiințarea ridicării caterisirii sale. I se dădea voie să slujeas­că doar du­minica, la Mânăs­tirea Cernica. Apoi a fost lăsat să slujească la Mânăstirea Plum­buita, în toate dumini­cile și sărbătorile. Se îndrepta spre 60 de primăveri, dar lipsurile, înjosirile, marginalizarea și bolile nu-i știrbiseră nicio fărâ­mă din harul cu care adunase mii de oameni, în tinerețe, la Mânăstirea Vladi­mirești. Pri­goana la care fusese supus îi limpezise apele ini­mii, iar dragostea sa de Dumnezeu și de oameni putea să strălucească nestingherită, chiar dacă regi­mul impus de autorități o voia ascunsă sub obroc. Vor veni mii de suflete să înlăture obro­cul…

„Părintele te marca numai când trecea pe lângă tine, fără să scoată un cuvânt”

Părintele Antim David

E duminică dimineața, de-abia s-a crăpat de ziuă. La Gara de Nord, dintr-un tren care vine de la Iași, coboară o mulțime de călători. Câteva vagoane sunt înțesate de pelerini. De-a lungul dru­mului au apucat să se cunoască. Nu au dor­mit toată noaptea, au citit rugăciuni și au vorbit despre drumul care îi poartă spre Capitală. Pen­tru ei, un drum al credinței. Foarte des, pe buzele lor, apare un nume – părintele Ioan. Proscrisul de la Vladimirești era de-acum liber să slujească la Mânăstirea Plumbuita din București. Părintele Antim David, starețul Mânăstirii Schitul Măgu­rea­nu din București, era în anii aceia doar un copil care, împreună cu mama sa, mergea să îl asculte pe unul dintre marii duhovnici ai Româ­niei. Prima întâlnire a fost și prima manifestare a harismelor: „Când am ajuns, părintele s-a uitat la mine și mi-a zis: «Constantin, floare de crin!» M-a ridicat în sus, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus: «Tu vei ajunge preot! Poate o să slujim și împreună la Altar». Țin minte vorbele acestea, ca și cum mi-ar fi fost spuse astăzi. A fost prima mea întâlnire cu părintele Ioan. Când l-am cunoscut, pă­rintele era încă un om cu o forță spirituală extraordi­nară. Tuna, pur și simplu! Când începea el să vor­bească, um­plea totul. Avea o figură care radia întot­deauna lu­mi­na cea neînserată a Sfintei Treimi, lu­mina la care ajunsese. Acea seninătate m-a marcat din prima clipă. Ochii aceia care, odată ce te fixau, nu puteai să-i mai uiți niciodată. Părintele era de o pătrundere ce te marca numai când trecea pe lângă tine, fără să scoată un cuvânt. Dacă întorcea capul și te fixa cu acea privire pătrunzătoare, te cutre­mu­rai. Plecai capul jos. Ochii lui erau pe de o parte blânzi, ai unui părinte care știe ce e dincolo de apa­rențe, dar în același timp, îmi amintesc de privirea lui și o văd mus­­trătoare, atunci când greșeam sau săvârșeam vreun păcat. Privirea lui a rămas de atunci fixată în sufletul meu pentru totdeauna. Pă­rintele Ioan mi-a de­venit duhovnic. Mergeam destul de des la Plumbuita”.

„Am știut că părintele e sfânt”

La Mânăstirea Regea, în ultimii ani de viață

În anii aceia l-a căutat și părintele Petru Dărăscu. Avea mama bolnavă, cu femurul fracturat, dar nu putea fi ope­rată, pentru că era bolnavă de inimă. Fără tijă, osul nu se putea vindeca. Era sortită să moară încet, în chinuri groaz­nice, așa că a plecat la Plumbuita. „În biserică, am trăit prima întâmplare mi­nunată. Deși în mod normal ar fi trebuit să vină multă lume, sfântul locaș era gol, iar părintele Ioan se plimba cu epi­trahilul la gât, parcă mă aștepta pe mine. Deși sunt preot, m-am dus îmbră­cat civil, iar el, venind către mine, m-a între­bat direct: «Pe cine cauți, părinte?» Eram îmbrăcat în costum, ca orice laic, nu avea de unde să știe că sunt preot. Plângând i-am spus că, după pronosti­cul medicului, mama va muri. «Nu va muri!», mi-a spus părintele, și mi-a pus epitrahilul pe cap, mi-a zis o rugăciune scurtă, pe care o spun și eu la bolnavi, apoi am mai discutat puțin și la plecare m-a sfătuit să iau un pachet cu vată și să merg la Patriarhie, la moaș­tele Sfân­tu­lui Dimitrie. Să pun vata pe racla sa, să mă rog, și apoi să i-o aduc aca­să ma­mei, iar mama să țină vata asta pe frac­tură. Când am ajuns acasă mama era ve­selă și m-a întrebat: «L-ai găsit pe părin­tele?». I-am spus că l-am găsit. Ea îmi spune: «La ora 11 l-ai întâlnit?». «Da, dar de unde știi matale ora?». «Păi, atunci mi-au încetat durerile». De la ora aceea, trei luni de zile, până s-a calusat osul, nu a mai avut dureri. Când ne-am dus după trei luni la control, profesorul a făcut ochii mari și mi-a zis: «Ce vrăji ai făcut, părinte, că eu nu am mai văzut până acum os calusat fără tijă și să nu facă în acest timp dublă pneu­mo­nie, escare și infecții uri­nare?». De atunci am știut că părintele e sfânt. Pă­rintele Ioan a fost și la mine aca­să. După mai mulți ani, chiar în ziua în care mama a murit, fără să știe de la mine ceva, fără să fie anunțat, a apărut la noi. Mi-a spus doar atât, că a venit să o îm­păr­tășească pe mama, că e chemată la Dom­nul. Și așa cum vă spun, mama a plecat la cer după ce a împărtășit-o”.

Amurgul

Cinstit deja ca sfânt

În 1989, părintele Ioan Iovan avea 67 de ani. Pentru mulți, vârsta aceasta este un capăt de drum, pentru dânsul a fost un început. A ridicat din nimic împreună cu ucenica sa, stareța Cristina Chichernea, o superbă mâ­năs­tire la Recea, lângă Târgu Mureș, unde a ars până la capăt, ca o lumânare de ceară cu­rată, adunând, cum altfel, mii de credin­cioși. Anii aceia ai libertății au însemnat pentru dânsul o re­văr­sare care a rodit în multe mira­cole. Dar, despre ele, altădată.

Îi mulțumesc pe această cale părintelui Moise Iorgovan, care mi-a pus cu gene­ro­zitate la dispo­ziție mărturiile despre părin­tele Ioan Iovan, culese de dânsul în vederea unui volum închinat acestui martir al tem­nițelor comuniste.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian