Agresivitatea Rusiei, desfăşurată pe mult mai multe planuri decât cel militar, pune iarăşi, pentru multe minţi autohtone înfierbântate, problema opţiunii României între cele două modele: cel occidental (cu toate trăsăturile şi principiile lui definitorii), și „modelul” marelui frate de la răsărit. Iluzia cu care se hrăneau unii „teoreticieni ai originalităţii româneşti” că ţara ar putea evolua „independent”, ca „o punte între Est şi Vest”, s-a risipit, noul ţarism rusesc nelăsând loc pentru evoluţii „autonome”. Memoria colectivă a românilor a reţinut că, întotdeauna, „înfrăţirea” cu marea putere răsăriteană a fost extrem de costisitoare, chiar şi atunci când ea a ajutat la reînscrierea comunităţii românilor în istorie. Orice ajutor rusesc a fost plătit înmiit, mai ales atunci când puternicul vecin a vrut (şi a reuşit!) să îşi impună formula de „orânduire socială” proprie. Cei care vor acum „să strângem” relaţiile cu noua Rusie imperială (vocile lor sunt tot mai puternice pe internet) mizează pe „mintea scurtă a românilor”, crezând că prin distanţarea de NATO şi UE îşi vor realiza ținta de dominare a societăţii „mioritice”. Rusia n-a fost însă niciodată în istorie dezinteresată, mentalitatea ei de „cetate asediată” împingând-o continuu spre achiziţii teritoriale prin care să adauge „cetăţii” noi ziduri, tot mai depărtate de „nucleu”. Toate comunităţile care au trăit în interiorul acestor „graniţe extinse” au amintiri ce nu pot fi şterse în legătura cu rusificarea, cu ierarhiile şi normele impuse de Moscova. Nu am să mai glosez pe problema agresivităţii de tip asiatic a Rusiei contemporane. România este membră a NATO şi UE, singurele organizaţii internaţionale care îi garantează stabilitatea graniţelor şi îi oferă bazele unei dezvoltări armonioase prin integrarea în structurile lor comune. Globalismul şi multiculturalismul nu sunt, așa cum spun unii, căi de anihilare a specificităţii etnice a diverselor comunităţi, ci – dimpotrivă – căi de afirmare a originalităţii lor, în circuitul mondial. Din această perspectivă, adoptarea „modelului occidental” este, în actualul context, singura opţiune valabilă a României. Politicienii români ar trebui să vadă deci dincolo de umbra propriilor lor interese, negociind cu tact şi fermitate principiile asumării acestui model, fără de care, în viitor, chiar existenţa statului românilor ar putea fi pusă la îndoială. Primejdia destabilizării României nu vine, în acest moment, de la noul imperialism rusesc (Rusia ştiind, în faţa NATO şi UE, care îi sunt limitele extinderii actuale), ci de la agitatorii suveranismului autohton, de la aspiranţii la un autarhism (economic şi cultural), care vor, de fapt, să impună ţării o dictatură izolaţionistă, etnocentristă, de tip „tradiţional”. Nostalgicii unei asemenea structurări sociale aduc tocmai argumentul „punţii între Est şi Vest”, al evoluţiei „independente” între „două rele”. Cine le urmăreşte mai atent ieşirile şi tehnicile de mobilizare a maselor ar putea constata însă că ele sunt copiate (sugerate, dacă nu şi plătite) de un vecin care a ştiut întotdeauna să folosească diversiunea pentru a-şi atinge scopurile de perspectivă lungă. O punte poate fi (şi este) întotdeauna străbătută din ambele sensuri.
