Biserici ucise – Mânăstirea Văcărești

Luceafărul fanarioților

Trecuseră doar doi ani de la moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu, când pe tronul Ungro­vlahiei va fi trimis de Înalta Poartă un domn străin – Nicolae Mavrocordat. Imperiul Otoman hotărâse că boierii pământeni nu sunt de încredere, așa că, timp de mai bine de un veac, pe scaunele voievodale ale Munte­niei și Moldovei se vor perin­da domni veniți din Fanar, un cartier grecesc al Constantino­polului. Când a fost suit pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocor­dat avea 46 de ani. Era în plină putere și purta deja experiența a șase ani de dom­nie în Moldova. Noul domn venea dintr-o familie ilus­tră. Tatăl său, Alexandru Mavro­cordat Exapori­tul, era unul dintre cei mai stră­luciți diplomați ai otomanilor, Mare Dragoman al Înaltei Porți și, totodată, un erudit profesor, cu un doctorat în medi­cină luat la Bo­logna. Prin bunica sa, fiică a lui Alexandru Iliaș, Nicolae se înru­dea cu domnii Mol­dovei. Nu era, așadar, în­tru-to­tul grec, prin vinele sale no­bile curgea și sânge ro­mâ­nesc. Nicolae Mavro­cordat a crescut, ca toți frații săi, în atmosfera inte­lectuală a Constantinopolului. Eruditul său tată l-a trimis la studii la Padova și Bologna, așa că Nicolae vor­bea fluent latina și fran­ceza. Greaca era limba lui mater­nă, turca o știa din co­pilărie, iar pe tronul Un­grovlahiei va învăța și ro­mâna. E de înțe­les de ce a fost supranumit „Luceafărul fanarioților” și de ce, de înda­tă de s-a urcat pe tron, s-a gândit să își lege numele de o ctitorie nemai­vă­zută până atunci: o mânăs­tire care să fie și reședință dom­nească, și școală, și tot­oda­tă sediu al unei excep­țio­nale biblioteci, în stare să riva­lizeze cu toate marile bi­blioteci ale occi­den­tului. Grecul cu sânge mol­dav, ve­nit din capitala marilor ba­zilei bizantini, voia să arate că Țara Românească nu e la margine, ci chiar în centrul lumii civilizate. Va reuși.

Cetatea cu ziduri puternice

Călătorul care venea de la Țarigrad, în veacurile trecute, și se îndrepta către Târgul dinlăuntru al Bucureștilor, trecea în drumul său prin satul Văcă­rești. Așezate pe dealuri care se unduiau molcom, înainte să se reverse în albia Dâmboviței, puținele case de abia se vedeau în marea de verdeață. Podgorii întinse de vii, păduri și livezi, cât cuprin­deai cu ochii. Aici, în așezarea aceasta pomenită în hrisoave de la 1576, departe de larma, zbuciumul și in­tri­gile capitalei, s-a hotărât Nicolae Mavro­cordat să își ridice măreața sa ctitorie: o cetate cu ziduri puternice, în stare să îi fie reazem la vremi de restriște. Începută încă din primul an de domnie, în 1716, Mânăstirea Văcărești va fi isprăvită în 1722. Nicolae Mavrocordat a avut cea mai lungă domnie fanariotă. Când a murit de ciumă, în 1730, la doar 60 de ani, lăsa în urmă, drept moștenire, o mânăstire de o frumusețe nemaivăzută. Pentru ctitoria sa a ales stilul brâncovenesc, poate pentru a arăta țării că era legat de moștenirea unuia dintre cei mai mari domni ai locului, sau poate pentru că simțea ceva din frumusețea Italiei și a Renașterii, din care gustase și el.   

Grădina din piatră albă

Răsfoiesc file de album. Pătrund cu ochii minții în ctitoria marelui domn fanariot. În mijloc, mă­reață, e biserica așezământului. Vrejuri, frunze și flori de piatră se unduiesc în jurul meu, se agață de coloanele puternice care mărginesc pridvorul, urcă pe ancadramentul de la intrarea în sfântul lăcaș. Sunt într-o grădină albă, cioplită toată în pia­tră, luminată discret de razele apusului. Deasupra porților, dăltuite și ele, sunt stemele Moldovei și Munteniei, țările în care Nicolae Mavrocordat a domnit. A pus să fie sculptate împreună, patrii ale aceluiași neam vitregit de soartă. „Testamentul artei tradiţionale româneşti”. Așa a numit ctitoria de la Văcărești G. M. Cantacuzino, unul dintre cei mai mari și mai erudiți arhitecți ai noștri. La vremea când domnul Nicolae Mavrocordat a zidit-o, mâ­năs­tirea avea nu doar o reședință domnească impu­nătoare, ci și o bibliotecă pe care luminatul fanariot a cheltuit o avere. Sunt voci care o așează în rândul marilor biblioteci din Europa vremii, mărturie nu numai a bogăției domnitorului, ci, mai ales, a cul­turii și gustului său rafinat. Și tot aici a instalat o tipografie și a organizat o școală greceas­că. Voia să ridice Muntenia în rândul lumii.

Ctitoria lui Nicolae Mavrocor­dat a fost mânăs­tire timp de mai bine un veac. O sută de ani în care, încet-încet, frumusețea ei s-a pără­ginit. Mânăstirea era condusă de călugări greci, iar aceș­tia își făcu­seră un obicei din tri­miterea în afara țării a tuturor veniturilor pe care le puteau strânge, fără să se mai îngri­jească de locașurile pe care le păs­to­­reau. Cutremurele din 1802 și 1838 vor spori paragina care se întin­sese peste ctitoria lui Nicolae Mavrocordat. În starea aceasta o va afla anul 1848, când Alexander von Lüders, generalul armatelor de ocu­pație rusești, se gândește să îi în­tem­nițeze aici pe toți capii revo­lu­ției pașoptiste. În 1864, odată cu secularizarea averilor mânăs­tirești, statul român a transformat mai mul­te mânăstiri în închisori. Statutul Văcăreștilor avea să fie, în felul acesta, pecetluit. Până în anii ’70 ai dictaturii comuniste, în chiliile mânăstirii au fost închiși deținuți de tot felul. Locul veșmintelor negre a fost luat de straiele vărgate de pușcăriași.

Jocul destinului

Vara anului 1973. Nico­lae Ceaușescu, aflat, pe atunci, în strânse legături cu țările Orientului Apro­piat, primește vizita lui Moham­mad Reza Pahlavi, șahul Iranului. Dicta­to­rul îi arată proiectele industriale, dar îl duce și în vizită la Voroneț, Mol­dovița și Sucevița. Pare straniu, dar în anii aceia, Ceaușescu aloca sume im­portante de la buget pentru restaurarea monumentelor istorice, între care multe erau bi­serici de o valoare ex­cepțională. La pleca­re, impresionat de ceea ce văzuse, șahul îi dă pre­ședin­telui RSR un sfat: să înființeze un muzeu de artă religioasă, în care să strângă cele mai prețioase odoare ale or­todoxiei românești. Lui Ceaușescu i-a plăcut ideea. În foarte scurt timp, va trasa această directivă. În doar câteva zile, din ordinul lui Ceau­șes­cu, ctitoria lui Nicolae Mavro­cordat era transfe­rată de la Direcția Penitenciarelor la Muzeul Naţio­nal de Artă al României. Domnul Dan Mohanu, astăzi profesor la Universitatea Națională de Arte, era pe atunci un tânăr asistent universitar și a lucrat la restaurarea Văcăreștilor. Încet, cu știință și cu migală, de sub solzii pe care timpul și nepăsarea îi așternuseră peste ctitoria Mavrocordaților, ieșeau la lumină splendorile trecu­tului: „Mânăstirea renăștea din penitenciarul care devenise. Transformările pe care le produsese amenajarea celulelor erau teribile, dar Văcăreștii își menținuseră, totuși, configurația de mânăstire. Acum, prin restaurare, înlăturam toate elementele parazitare, care aparținuseră penitencia­rului. Ieșeau la iveală chiliile, cu succesiunea lor de arcade foarte frumoase, apăreau cuhniile, cu turlele lor zvelte, întocmai ca la Hurezi, apoi stăreția, de pe latura sudică. Apărea, în sfârșit, în toată splen­doarea ei, Casa Domnească a lui Nicolae Mavro­cordat, așezată pe botul dealului, cu o privire extra­ordinară către Bucureștii vechi. Prin ferestrele ei, Capitala se vedea ca în palmă, o priveliște formida­bilă se desfășura la poalele dealului. Vederea din Casa Domnească era splendidă. Mavrocordații au vrut să facă aici o sinteză românească pe care nu o făcuse nimeni până atunci. Și le-a reușit. Constantin Brâncoveanu a reușit o sinteză la Hurezi, dar Ma­vro­cordații au adu­nat și mai multe elemente și au ridi­cat cel mai amplu și mai elegant ansamblu mânăsti­resc de la noi, mai zvelt și mai plin de fantezie decât cele zidite de voievodul nostru mar­tir. În urma restaurării, toată lumea se aștepta ca acest ansamblu, cel mai mare din sud-estul Europei, să fie mândria Bucureș­tilor, o prezență absolut extra­ordinară în capitala noastră. Dar soarta a vrut altfel. La începutul anilor ’80, dictatorul era obsedat de ridicarea unui București pe model coreean. În centru stătea Casa Po­porului, astăzi cea mai mare clădire administrativă din Europa și a doua din lume, după Pen­tagon. În coasta ei se afla su­perbul an­sam­blu din Dealul Mitro­poliei, compus din străvechea cate­drală a Ungrovlahiei și reșe­dința patriarhală. Ceaușescu le-ar fi vrut demolate, pentru a inte­gra Dea­lul Mitropoliei în noul Cen­tru Ci­vic. Loca­ția aleasă pentru Pa­triarhie era Mânăs­tirea Văcărești. Dar pa­triar­hul Iustin a refuzat. A salvat Cate­drala Patriarhală, sacri­ficând Văcă­reștii.

Cu mâna făcută sabie

Vestea că Mânăstirea Văcărești a in­trat în vizorul lui Ceaușescu, pentru de­mo­lare, a zguduit mediul intelectual ro­mâ­nesc. Pe 21 de­cem­brie 1984, cu câte­va zile înainte de Crăciun, erau deja dezafectate cru­cile, pisaniile și ușile sculptate de la intrarea bise­ricii mari. O listă impresionantă de oameni de cul­tură, printre care s-au numărat Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumi­trescu-Buşulenga, Dinu C. Giu­rescu, Grigore Iones­cu, Victor Iva­novici, Florin Rotaru, Răzvan Theo­do­rescu sau Peter Derer, au semnat memorii prin care încercau să oprească demolarea. Zadarnic. O echipă de restauratori a primit ordin să salveze o mică parte din frescele bisericii mari. Sarcina era ca o condamnare la moar­te, specialiștii știau că, atunci când vor fi terminat de extras valoroasa pic­tură, buldozerele aveau mână liberă. Așa că echipa de restauratori, între care se afla și Dan Mohanu, a făcut tot ce a putut pentru a tergiversa lucrurile, în speranța că Ceaușescu se va răzgâni. „Atmosfera în țară era teribilă. Peste tot plutea tea­ma. Vestea de­mo­lării Văcăreștilor a fost trăznetul cel mare. Culmea era că auto­ritățile încercau să prezinte acțiunea de­mo­latoare drept o sal­vare. Publicațiile regimului scriau că România nu își dis­truge biseri­cile, doar le mută. Nu demo­lăm, ci salvăm! Așa că demolarea Văcă­reștilor făcea parte și era pre­zentată drept o acțiune de salvare a unui mo­nument iremediabil avariat de cutremurul din ’77. Vezi Doamne, se vor extrage frescele, coloanele și tot ce e de valoare, înainte de de­molare! Așa am ajuns noi, restauratorii, acto­rii unei piese la care nu voiam să fim parte. Am ajuns să acționăm ca niște persoane din re­zis­tență, în opoziție cu autoritățile. Am încer­cat un joc prin care să stopăm ceea ce se anunța ca un lucru imi­nent – voiam să le arătăm celor din conducere că nu suntem dotați, că nu avem nici materialele nici competența necesară unor lucrări atât de dificile precum extragerea unor porțiuni atât de importante de frescă. Aveam spe­ranța naivă că, astfel vom amâna demolarea Vă­căreștilor. Stăteam însă cu ini­ma îndoită, pentru că ne gândeam că, tergi­versând salvarea frescelor, s-ar putea să ne trezim cu ele rase de buldozere și să nu mai salvăm nimic”. Prelevarea frescelor s-a în­tins până în iarnă. Au lucrat ca în condiții de război, printre ruine, căci bul­dozerele în­cepuseră deja să rupă din trupul vechi al mânăstirii. Se încălzeau la un foc făcut în mijlo­cul bisericii și cu mâinile în­ghe­țate se străduiau să desfacă pictu­rile peste care trecuseră aproape trei sute de ani. Știau că nu aveau timp, că oricând, ordinul de demolare a bisericii putea să cadă peste frescele neprețuite. În cele din urmă, sătul să mai aștepte după niște oameni a căror sensibilitate pen­tru splen­dorile trecutului nu o înțe­legea, dictatorul a dat ordinul. Cu mâna făcută sa­bie, așa cum po­runcea tot timpul în vizitele sale „de lucru”, a poruncit ca Văcăreștii să dispară. Era pri­ma zi a lunii decembrie a anului 1986. Echipele de demo­lare de la ICRAL aveau la dispoziție două săp­tă­mâni ca să pună totul la pământ.

„Fac apel înfiorat la Domnia Voastră”

„Tovarășe președinte. Sub lovitu­rile buldo­zerelor cade în clipa de față monumentul feudal cel mai formi­dabil din toată Țara Românească, unic în lume și neîntrecut. Bolțile susținute de seriile de coloane, cele mai monu­mentale și mai rafinat sculptate care au existat vreodată, valoroase atât prin ele înșile cât și prin înșiruirea lor în trei planuri succesive, nu mai există nicăieri, sunt fala țărei noastre și ne reprezintă trecutul glorios, în strânsă legătură cu continuitatea zilelor de azi. Opriți de­molarea Văcăreștilor, cât mai este timp! În numele tuturor arhitec­ților țării și al popo­rului român, fac apel înfiorat la Domnia Voastră!” Rândurile de mai sus sunt sem­nate de Henriette Delavrancea-Gibory și i-au fost trimise direct lui Nicolae Ceau­șescu. Arhitecta avea atunci 87 de ani. Dar strigătul ei a fost în pustiu. Nu numai că ctitoria mavrocordaților a fost demolată, dar a fost demolată cu ură. Când inginerii de la ICRAL au încercat să protejeze co­loanele pentru a nu fi distruse, în vederea extragerii lor ulterioare, au fost amenin­țați: „Nu sunteți puși să salvați, ci să de­mo­lați!”. La sfârșit, coloanele istorice au fost aruncate în curtea Palatului de la Mo­goșoaia. Altă parte au fost bascu­late din camioane și zac și acum pe fundul deltei de la Văcărești. Cea mai frumoasă ctitorie de pe pământul Mun­teniei a dispărut fără urmă.

În loc de epilog

După evenimentele din 1989, au exis­tat pro­puneri de refacere a Mânăstirii Văcărești. Ceaușes­cu apucase să toarne doar o uriașă fundație, care ar fi putut sta la temelia unei rectitoriri. Dar spiritul dic­tatorului se mutase și în urmași. Nu numai că mânăstirea nu a fost refăcută, dar pe locul ei s-a ridicat cel mai mare mall din București. Comerțul, mai presus de isto­rie.