În fața casei mele se află un păr, în care și-au făcut cuibul doi guguștiuci. Dimineața, vedeam cum guguștiucul-soț se ducea în grădină și aducea de mâncare în cioc pentru soața lui, care-și clocea ouăle. Curând, au ieșit puișorii. Amândoi părinții veneau pe rând și le dădeau de mâncare, cărându-le viermișori și musculițe în ciocurile deschise larg. Într-o zi, o pisică flămândă s-a cățărat pe tulpina pomului și a răpit un pui. A căzut și al doilea în grădină. M-am dus iute și l-am luat. Cu toate că cei doi părinți zburau în jurul părului, scoțând țipete disperate, eu nu puteam să le pun odrasla la loc, pentru că hoața de pisică l-ar fi mâncat. L-am luat în casă. Era mic, cu puțin puf pe el, și atât de fragil, că nici nu se putea ține pe picioare. L-am așezat într-o cutie așternută cu lână și l-am învelit. I-am căutat viermișori în grădină, i-am dat apă cu o pipetă. Mă învățasem: când începea să-și deschidă cioculețul, știam că cere mâncare și-l ospătam. Când a crescut mai mare, îi dădeam bucățele de carne, pâine înmuiată, salată și viermișori. Mânca bucuros și se uita la mine cu ochi rotunzi. Mă transformasem în mama lui. Din colțul său, pornea tacticos la plimbare pe masă sau prin bucătărie, inspectând curios peste tot. Cum intram după el, începea să gângurească, chemându-mă. Îl luam în brațe, îl mângâiam, ba îi mai și cântam câteodată. Nici n-am băgat de seamă când a crescut. Se făcuse mare, i se formaseră penele, zbura de pe masă pe scaun sau prin veranda cu geamuri de sticlă a casei. Cel mai mult îi plăcea însă să stea pe umărul meu. Stătea cuminte, agățat cu gheruțele în hainele mele și ne plimbam amândoi. Când se vedea în oglindă, gângurea de parcă aștepta un răspuns: „E cineva acolo sau sunt tot eu?”. Adeseori, îl așezam pe canapea, lângă mine, lăsând fereastra deschisă larg. Nu-l atrăgea însă universul de-afară. Stătea liniștit lângă mine, vorbindu-mi pe limba lui. Era mare de-acum și mă gândeam să-i redau libertatea, dar el nu voia să se dezlipească deloc. Iubire mare, ce mai! Atunci, m-am hotărât să-l scot afară, în curte. Cu el pe umăr, dădeam ocol grădinii, plimbându-ne printre straturile de flori. Zburau guguștiuci pe lângă noi, dar lui puțin îi păsa. Într-o zi, l-am așezat pe creanga unui copac și-am plecat, dar când am ajuns în casă, el îmi ținea deja locul pe canapea. Intrase înaintea mea, pe fereastră. Atunci am început să-i dau mâncarea în curte, în speranța că se va împrieteni cu alți guguștiuci. Ciugulea, dar venea tot în casă. Stătea cuminte pe rama ferestrei, uitându-se la curtea plină de flori. Văzând cum stă pe umărul meu, copiii din vecini erau pur și simplu înnebuniți. „Dați-ni-l și nouă, doamnă, măcar puțin!” L-am pus pe umărul unuia dintre ei, dar puiul a zburat iar la mine.
În cele din urmă, m-am hotărât să stau cu el mai multă vreme în curte și mi-am scos afară șezlongul. Am pus puiul la picioarele mele și-i aruncam mâncarea cât mai departe, acolo unde se aflau și alți guguștiuci. Încet-încet, au venit și ei să mănânce. Puiul s-a înfoiat la început și a pornit să se certe cu ei, dar, după câteva zile, relațiile s-au dezghețat și mâncau împreună. Mi-am zis în minte: „S-au împrietenit, va pleca de-acuma cu ei!”, dar exact în clipa aceea, ca să-mi arate că nu mă trădează el cu una, cu două, mi s-a așezat drept pe cap. Văzând că nu există ieșire, m-am decis să fiu mai severă. Noaptea îl așezam într-o colivie, iar ziua îi dădeam drumul afară, închizând ferestrele ca să nu mai poată intra. Câteva zile s-a zbătut bietul pui să găsească pe undeva vreo deschizătură, dar apoi, văzându-se singur, s-a împrietenit cu alți guguștiuci. Zbura cu ei, dar când vedea fereastra deschisă, iar intra. Dar asta până într-o zi, când puiul n-a mai pătruns înăuntru, mulțumindu-se doar să-mi bată, în trecere, cu ciocul în geam. A venit o dată, de două ori, pe urmă a plecat. În felul lui, îmi spusese la revedere. „Adio, puiul meu drag, trăiește-ți viața în lumea ta!”
MARIA P. – Câmpulung-Muscel
Romanian