Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Iubire mare

Foto: Shutterstock

În fața casei mele se află un păr, în care și-au fă­cut cuibul doi guguștiuci. Dimineața, ve­deam cum guguștiucul-soț se ducea în grădină și adu­cea de mâncare în cioc pentru soața lui, care-și clocea ouăle. Cu­rând, au ieșit puișorii. Amândoi părinții ve­neau pe rând și le dă­deau de mâncare, cărându-le vier­­mi­șori și musculițe în ciocu­rile deschise larg. Într-o zi, o pi­sică flămândă s-a cățărat pe tul­pina pomului și a ră­pit un pui. A căzut și al doilea în grădină. M-am dus iute și l-am luat. Cu toate că cei doi părinți zburau în ju­rul părului, scoțând țipete dis­perate, eu nu puteam să le pun odrasla la loc, pentru că hoața de pisică l-ar fi mâncat. L-am luat în casă. Era mic, cu puțin puf pe el, și atât de fragil, că nici nu se putea ține pe picioare. L-am așe­zat într-o cutie așter­nută cu lână și l-am învelit. I-am că­utat viermișori în gră­dină, i-am dat apă cu o pipetă. Mă învățasem: când începea să-și deschidă cioculețul, știam că cere mâncare și-l ospătam. Când a crescut mai mare, îi dă­deam bucățele de carne, pâine înmuiată, salată și viermișori. Mân­ca bucuros și se ui­ta la mine cu ochi rotunzi. Mă trans­formasem în mama lui. Din col­țul său, pornea tacticos la plim­bare pe masă sau prin bucătărie, inspectând curios peste tot. Cum in­tram du­pă el, în­ce­pea să gân­gu­rească, che­mân­du-mă. Îl luam în brațe, îl mângâiam, ba îi mai și cân­tam câ­teodată. Nici n-am băgat de seamă când a cres­­cut. Se fă­cuse mare, i se for­­­maseră penele, zbura de pe masă pe scaun sau prin veranda cu geamuri de sticlă a casei. Cel mai mult îi plăcea însă să stea pe umă­rul meu. Stă­­tea cuminte, agățat cu ghe­ruțele în hainele mele și ne plimbam amândoi. Când se vedea în oglin­dă, gân­gu­rea de parcă aștepta un răs­puns: „E cineva acolo sau sunt tot eu?”. Adeseori, îl așe­zam pe canapea, lângă mi­ne, lă­sând fereastra des­chisă larg. Nu-l atră­gea în­să uni­versul de-afară. Stă­tea liniștit lângă mine, vor­­bindu-mi pe limba lui. Era mare de-acum și mă gân­­deam să-i redau libertatea, dar el nu voia să se dez­li­­pească deloc. Iubire mare, ce mai! Atunci, m-am ho­tă­rât să-l scot afară, în curte. Cu el pe umăr, dădeam ocol gră­dinii, plim­bându-ne printre stra­turile de flori. Zbu­rau gu­guș­tiuci pe lângă noi, dar lui puțin îi păsa. În­tr-o zi, l-am așezat pe creanga unui copac și-am ple­cat, dar când am ajuns în casă, el îmi ținea deja lo­cul pe ca­napea. Intrase înaintea mea, pe fe­reas­tră. Atunci am început să-i dau mân­carea în curte, în speranța că se va îm­prie­teni cu alți gu­guș­tiuci. Ciu­gulea, dar venea tot în casă. Stătea cuminte pe ra­­ma fe­res­trei, uitân­du-se la curtea plină de flori. Vă­zând cum stă pe umărul meu, copiii din vecini erau pur și simplu înnebuniți. „Dați-ni-l și nouă, doam­­nă, mă­car puțin!” L-am pus pe umărul unuia dintre ei, dar puiul a zburat iar la mine.

În cele din urmă, m-am ho­tărât să stau cu el mai multă vreme în curte și mi-am scos afară șez­­lon­­gul. Am pus puiul la picioa­rele mele și-i arun­cam mân­carea cât mai departe, acolo un­de se aflau și alți gu­guștiuci. Încet-încet, au ve­nit și ei să mă­nânce. Pu­iul s-a înfoiat la în­ceput și a pornit să se certe cu ei, dar, du­pă câteva zile, rela­țiile s-au dezghețat și mân­cau îm­pre­ună. Mi-am zis în minte: „S-au împrietenit, va pleca de-acuma cu ei!”, dar exact în clipa aceea, ca să-mi arate că nu mă trădează el cu una, cu două, mi s-a așe­zat drept pe cap. Vă­zând că nu există ieșire, m-am de­cis să fiu mai severă. Noaptea îl așezam într-o co­li­vie, iar ziua îi dădeam drumul afară, închizând fe­res­­trele ca să nu mai poa­tă intra. Câteva zile s-a zbă­tut bietul pui să gă­seas­că pe undeva vreo deschizătură, dar apoi, vă­zân­du-se singur, s-a împrietenit cu alți gu­guș­tiuci. Zbura cu ei, dar când vedea fereastra des­chi­să, iar intra. Dar asta până într-o zi, când puiul n-a mai pă­truns înă­untru, mul­țumindu-se doar să-mi bată, în tre­cere, cu ciocul în geam. A ve­nit o dată, de două ori, pe ur­mă a plecat. În fe­lul lui, îmi spu­sese la re­ve­de­re. „Adio, pu­iul meu drag, trăiește-ți viața în lumea ta!”

MARIA P. – Câmpulung-Muscel

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian