Totdeauna mi-au plăcut animalele, mai ales cele mici, care te privesc cu ochii rotunzi și plini de spaimă sau aproape stinși de foame, abia putând să scoată o șoaptă, care aproape nu mai seamănă a miau. Așa era Mița, pe care am găsit-o în niște boscheți din curtea Palatului Peleș. Se împleticea… nu mai putea să pășească. Era plină de regimente de purici, îi curgea un ochi și îi curgea nasul. N-am privit-o decât o clipă și în cea următoare, m-am hotărât s-o iau. Am strâns-o la piept și am plecat cu ea acasă. În autobuz, pasagerii mă priveau, unii mirați, unii întorceau capul, iar câteva doamne mă aprobau tacit pentru asemenea faptă milostivă! Mița (am decis pe loc s-o cheme așa) a zăcut două zile și a vomitat continuu. Credeam că o s-o pierd, dar după cele două zile în care a zăcut cu capul într-un papuc de-al soțului meu, s-a sculat veselă și înfometată. Și de atunci așa a rămas. A crescut mare, am învățat-o să-și înțeleagă numele, să știe ce spun când mă adresez ei, inclusiv cuvântul magic „bucătărie”. Și zilele au trecut, și chiar un an și jumătate.
Eram cu ea la Sinaia (nu puteam s-o las singură în București). Într-o după-masă, m-am dus să-mi conduc o prietenă spre casă. La întoarcere, am trecut pe lângă tomberoanele de gunoi pline-ochi. Sub unul dintre ele, se adăpostea un pisoi mic. M-am apropiat de el să-l văd mai bine și când m-a văzut, a început să miaune de-abia auzit, ca un plâns. M-am uitat la el mai de aproape și mi-am dat seama că era de-o slăbiciune groaznică și mergea în trei picioare. Al patrulea se ținea atârnat de un șold strâmb și deformat. „Vai de capul tău” i-am zis. Și am plecat cu o mare durere în suflet. S-a luat după mine o mică bucată de drum, apoi s-a oprit. Îi era frică să meargă mai departe. I se părea că se va pierde în locuri necunoscute. Dar tot mieuna cu voce stinsă și disperată. M-am întors să-l văd. Ședea în fund, cu piciorul din spate întins pe lângă corp. Se uita la mine cu niște ochi mari, implorându-mă sfâșietor. N-am rezistat, m-am întors, l-am luat în brațe și l-am ascuns sub haină. A început să toarcă, de auzea toată Sinaia. Acasă, l-am instalat într-o cutie de pantofi. Nu i-a fost rău, dar a dormit 24 de ore încontinuu. L-am dus în brațe la tăvița cu nisip. Apoi a început bâlciul. M-am prezentat cu el (aflasem între timp că e băiețel și-l botezasem Luluțu) la Clinicile Universitare de la Facultatea de Medicină Veterinară, unde un profesor medic m-a trimis cu el la radiografie și apoi m-a anunțat cu o voce gravă: „Fractură de col femural cu calusare defectuoasă”. Singura soluție: operația. L-am operat. La 8 zile i s-au scos firele. La două luni i s-a scos tija din picior. Apoi iar firele. Și apoi s-a făcut bine. Dar va fi toată viața lui un estropiat cu o articulație blocată. Dar aleargă, sare și e vesel, și Mița e și mai veselă, că acum are un tovarăș de joacă, cu care întoarce casa pe dos. Iar noi îi iubim pe amândoi, mai ales când ne oferă spectacole de circ. Nu de mult, o băbuță mi-a spus că pisoii sunt atât de diferit colorați și nici unul nu are desenele de pe blăniță la fel fiindcă îngerii îi pictează, ca să le facă plăcere copiilor. Mița are blănița tărcată, cu un guler mare alb și labele din față albe, iar Luluțu e un tigru portocaliu, cu ochelari albi și cu botul ceva mai închis la culoare, de parcă ar fi uitat să se șteargă la gură după o masă copioasă.
Amândoi au rămas pentru mine ca două personaje din basmele copilăriei!
CAMELIA I.
