Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DINU CERNESCU (regizor): „Nu știu cum am ajuns regizor. Voiam să mă fac chirurg”

– Este unul dintre cei mai importanți regizori ai României. A fost con­temporan cu schimbările istorice și artistice ale țării din ultimii cincizeci de ani. A cunoscut și a lucrat cu actori titanici și a creat spectacole le­gendare. La 86 de ani, pe care îi urăm să-i trăiască cu sănătate și bucurie, amintirile sunt istorie vie. Pe câteva dintre ele le-am consemnat în acest interviu –

Domnul general și comuniștii

– Domnule Dinu Cernescu, prin creația dvs. regizorală, sunteți o parte vie a istoriei teatrului ro­mânesc. Celebritatea v-a pus însă în umbră viața, deși când e vorba de artă, rădăcinile bio­grafice pot fi importante…

– M-am născut la 18 octombrie 1935, în Bucu­rești, pe strada Arhitect Mincu, numărul 15. Tata era pilot, mama, profesoară de franceză. A urmat botezul meu la Biserica Boteanu, cu numele Dinu Andrei Șerban. Cred că sunt singurul regizor care are în numele lui doi regizori… Tata provenea dintr-o familie de olteni săraci, dar a avut ambiție. Nu a vrut nici la cavalerie, nici la infanterie, ci și-a dorit să zboare. Și a ajuns generalul Cernescu, primul pilot care a zburat pe ruta Cape Town – București și retur. Un „defect” major, în epoca comunistă. Am fi putut părăsi România, dar mama s-a opus. „Tu, oriunde te-ai duce, nu vei mai fi generalul Cer­nescu, eu nu voi mai fi profesoară de franceză, iar copilul nostru va fi un dezrădăcinat”. Așa că am rămas. Drept răsplată, tata a fost arestat, mama, bu­nica și cu mine am fost dați afară din casă, doar cu ce aveam pe noi. Am fost primiți „în spațiu” de un fost prim procuror la Înalta Curte de Casație și Jus­tiție, care ajunsese să locuiască, în propria casă, în­tr-o cămăruță pe care o împărțea cu noi, despărțiți fi­ind de un paravan. Era pe Vasile Lascăr 80, iar dom­nul era nepotul lui Traian Vuia. Pe nevasta lui Păs­torel Teodoreanu o vedeam măturând strada, sea­ră de seară. Soțul ei fusese, și el, arestat de co­muniști și asta era singura ei modalitate de a se întreține. Ani mai târziu, după premiera montării mele cu „Hamlet”, un comunist „de bine”, Gogu Ră­dulescu, m-a adus cu mașina acasă: „Unde lo­cuiești, maestre?”. „Pe Vasile Lascăr 80.” „Oooo, casă frumoasă, boierească. Cu cine locuiești aco­lo?”. „Cu părinții mei. Într-o singură cameră”.

– Ați regretat vreodată că nu ați plecat din țară?

– Niciodată! Nici în cele mai grele momente. Niciodată! Am fost peste tot în lume. Dacă e să fiu răutăcios, și voi fi un pic, numai la Târgoviște nu am fost. Dar au trecut doi dictatori pe acolo și nu le-a fost prea bine.

– Cum ați ales regia de teatru, dintre toate meseriile din lume?

– Am fost întrebat asta de multe ori și niciodată nu am știut să răspund. Nu știu. Cert este că mă pregăteam să dau la Medicină. Voiam să devin chirurg. Cât despre teatru, am avut și eu, copil fiind, un teatru de păpuși. Îmi amin­tesc că am dramatizat „Ivan Tur­bin­că”, pe când aveam 11 ani. Am și acum „ca­ietul de regie”, în care scrie: „Ivan Turbincă. Piesă în trei acte și șase tablouri.” Într-o zi, fără să știu de ce, m-am dus și am dat examen la Institutul de Teatru, secția Regie. Am dat și am intrat. Eram patru studenți: David Esrig, Dan Alexandrescu, Dumitru Cipo­daru și eu. Aveam profesor un co­mu­nist grec, pe Ianis Veakis, fugit de acasă, de tea­ma coloneilor. Dar, cu toate miștourile pe care le făceam atunci, mi-a rămas de la Veakis întrebarea: „Ce vrei să spui cu asta?” Eu visam decoruri grandioase, acto­rie măreață, dar el mă întreba doar atât: „Ce vrei să spui cu asta?”.

Vitrina cu mari actori

– Încă din facultate ați lucrat cu Flo­rin Piersic „Peer Gynt”.

– Da. Florin era coleg de an cu mine, student la actorie, la clasa Marietta Sadova. Într-o zi, mi-a spus: „Nu am text de exa­men”. M-am gândit ce m-am gândit, și ur­mătoarea dată când l-am văzut, i-am dat piesa „Peer Gynt”. Am lucrat cu el pentru examen câteva secvențe din „Peer Gynt”, cu un imens succes. Apoi, după absolvire, am montat tot specta­colul. Știi, într-un fel, am impresia că Florin a rămas toată viața un Peer Gynt.

– Un alt mare actor pe care l-ați pus în va­loare a fost Ștefan Iordache, interpretul lui Hamlet. El cum era?

– Uluitor. Avea o disciplină şi un respect al meseriei pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Ajun­sesem la Paris cu „Hamlet”. Pe vremea aia era greu să ajungi la Paris. Toţi ne-am împrăştiat prin oraș să căscăm ochii. Iordache, nu. A stat la ho­tel. A ieşit un pic pur­tând un fular la gât, să nu îşi stri­ce vocea şi atât. Spectacolul era mai impor­tant decât Parisul, pen­tru el. Res­pec­tul lui faţă de teatru l-a impus tuturor. Când intram în Teatrul Mic, uneori era linişte ca în bi­serică: „Ssssst! Este domnul Ior­dache în teatru”. Replica asta nu o auzisem decât foarte tânăr fi­ind: „Linişte! Este doamna Bu­lan­dra în teatru!”. Deși „golan” de Rahova, Ior­dache avea un ra­finament, o noblețe și o clasă rară. Cred că de la soția lui a în­vățat asta. Ei doi erau ca Doamna și Vagabondul. Ea provenea din familia pictorului Tonitza, iar el era un băiat de cartier. Și cu toate astea, câtă dra­goste între ei! De multe ori mă gândeam că ea a sacrificat toate ca­litățile doar ca să fie nevasta lui. Și nu i-a fost deloc ușor. Dar nu a putut trăi fără el. Am fost lângă ea înaintea morții, cu cei mai mari medici. Doctorii dădeau din umeri neputincioși: „Nu poți ține în viață un om care nu mai vrea să trăiască”. Ea voia să se ducă la Ștefan.

– Ștefan Iordache a iubit viața. Îi plăceau petrecerile, nu-i așa?

– Daaa. Mergeam de multe ori la „Șarpele Ro­șu”. Veneau acolo și Radu Beligan, Gigi Dinică și Ștefan. Într-o seară, plin de emoție, patronul câr­ciumii ne zice: „Meșterilor, am un nepot foarte talentat care ar vrea să vă cânte la țambal”. Și atunci Gigi Dinică a zis: „Să ne cânte! Dar să ne cânte Bach!”. Ei, și ne-a cântat copilul ăla Bach la țam­bal! Numele lui e Marius Mihalache și sunt mândru că am fost martor la „botezul” lui de la „Șarpele Roșu”.

La „Șarpele Roșu”

– Umorul lui Gheorghe Dinică era proverbial. Ați lucrat și cu el, ca actor?

Tânărul actor Florin Piersic, cu tânărul regizor Dinu Cernescu

– Odată, doamna Dina Cocea, uriașa noastră ac­triță, mi-a spus să mă duc la un spectacol de ama­tori, la Poșta Română. „Acolo ai să vezi un mare actor. Îl cheamă Gheor­­ghe Dinică și lucrează la un ghișeu al poștei”, mi-a spus. M-am dus, am văzut spectacolul, era, într-adevăr, colosal. După aceea a intrat și la Institutul de Teatru, unde el a cam pierdut vremea pentru că, dacă e să mă întrebi pe mine, era un actor perfect și fără facultate. Ne-am cu­noscut mai bine și pot să spun chiar că am devenit prieteni, deși era foarte greu să te împrietenești cu Di­nică. La masa lui cu multe pahare nu era primit oricine. Era un boem, în cel mai pur sens al cuvântului. De un Revelion, nu știu cum de s-a nimerit acasă. Mama lui l-a servit cu cele mai bune mâncăruri, iar, la sfârșit, Gigi, un pic confuz de la vinul băut, a spus: „Nota, te rog!” Deh, puterea obișnuinței. „Vai, Gigi, dar se poate!”, a spus ma­ma. „Doamnă, văd că aveți intimități cu mine. Nu vă permit! O să mă plâng tovarășilor de la partid!”. Altă dată, aveam o întâlnire de taină cu am­ba­sa­dorul Franței. Ne-am întâlnit la o terasă, unde Gigi era deja bine „făcut”. L-am rugat să ne lase un pic să vorbim și să nu spună nimănui că e ambasadorul acolo. El s-a așezat la o terasă de peste stradă și, din când în când, striga spre noi: „Vive la France! Vive la France!”. S-a dus naibii tot secretul!

– Sunteți un mare regizor. Ați creat spectacole intrate în istoria teatrului românesc.

– Am avut norocul să fiu asistentul unor mari regizori, care m-au învățat tot ce știu. Am fost asistentul lui Vlad Mugur, al Mariettei Sadova, al lui Moni Ghelerter, al multor mari, mari regizori.

– Și, la rândul dumneavoastră, ați fost profesor. Care a fost studentul dum­neavoastră de suflet?

– Fără doar și poate, Ducu Darie. Mi-a fost student foarte drag și apoi unul dintre cei mai apropiați prieteni. A devenit și el un uriaș regizor.

– Cum ați resimțit „plecarea” lui?

– A fost unul dintre cele mai în­gro­zitoare momente din viața mea. Vorbisem cu el cu o seară înainte să ajungă în stare gravă, la spital. Vorbisem să facem un partid al proprietarilor de pisici. Despre asta am vorbit ultima oară. Când am văzut că nu îmi mai răspunde la telefon, am simțit că s-a întâmplat ceva rău. De când s-a dus Ducu, mă simt cumplit de singur și de trist. Este ca și cum s-ar fi stins lu­mina. A luat cu el lumina și a lăsat în urmă întuneric.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian