* Andrei Șerban, „Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete”, cuvânt înainte de Toma Pavel. Editura Polirom (tel. 0232/ 21.74.40), 244 p.
Fac parte dintre cei care preferă filmului spectacolul de teatru, pentru mareele de emoții dintre scenă și sală care te transformă din spectator în participant și pentru ceea ce se naște – dacă se naște – din aderența electrizantă a trăirilor tuturor celor ce participă, inclusiv cu misterul numit suflet, la această împărtășire. Le sunt recunoscătoare marilor noștri regizori și actori care evitau drumurile bătătorite și mă transportau într-un necunoscut cu noi înțelesuri și întrebări mai presus de vremi. Andrei Șerban e unul dintre cei cărora le datorez ore memorabile, înalte, din viața mea de amator de teatru silit să se confrunte cu un cotidian aplatizant. De aceea, pe lângă spectacolele, câte i le-am putut vedea la București, i-am citit și scrierile despre sine: „O autobiografie”, publicată tot la Polirom mai demult, și cartea pe care v-o recomand acum, scrisă cât a stat în recluziunea pandemiei. Teatrul înseamnă pentru regizorul Andrei Șerban „împreună cu ceilalți”, o lume în mijlocul căreia și-a trăit intens profesia. Obligat la „distanțare” și izolare, a găsit în scris soluția de a nu fi singur: „microbul teatrului e activ în afară, ca să comunic cu actorii și publicul, pe când scriind am mers spre interior. De unul singur am căutat mijlocul cel mai eficace ca să mă liniștesc, să-mi controlez agitația ca să pot fi în contact cu personajele remarcabile pe care am încercat să le readuc la viață în carte”. Majoritatea artiștilor, puțin spus remarcabili, de a căror apropiere și prețuire a avut parte au murit, iar portretele lor se constituie într-un Pantheon personal. De fapt, Andrei Șerban vorbește despre sine în relație cu cei ce l-au ajutat să evolueze creativ – mentori, călăuze, sprijinitori – sau cu cei cu care a lucrat – actori, cântăreți de operă, coregrafi, muzicieni, scenografi. O recunoaște deschis în paginile consacrate vechiului său prieten George Banu, care „se simte împărțit între dorința de a vorbi despre alții (regizori care l-au inspirat și pe care îi respectă, de exemplu) și dorința de a vorbi despre sine (…) E exact ce fac eu acum: scriu despre el, dar de fapt mă expun pe mine. E efectul de bumerang al scrisului”. Galeria în care expune și se expune cuprinde deopotrivă „exerciții de admirație” pentru vârfuri ale breslei – Sanda Manu, Radu Penciulescu, Peter Brook, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Aurel Manea, Lev Dodin, John Cage, Pina Bausch, Peter Pabst ș.a., dar și povestiri despre felul cum și-a lucrat spectacolele înnoitoare de teatru și operă care i-au adus celebritate mondială, despre prieteni de cursă lungă din țară și din exil (George Banu, Nicky și Ulla Wolcz, Bill Segal…). Scrie și despre activitatea lui de profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York, de unde s-a retras după 27 de ani, dezamăgit de discriminările absurde ale „corectitudinii politice”, care nu țin seama de valoarea, de competența individuală, ci doar de reprezentarea minorităților de orice fel (locul lui a fost ocupat de un profesor de culoare, am aflat dintr-un interviu). Dezamăgiri a avut și la întoarcerea în România, nu doar în perioada de directorat la Teatrul Național. Cu un interes aparte se citesc și schițele de portret ale unor cunoscuți actori despre a căror profesie scrie că e un aliaj de meșteșug și magie. Nu sunt însă de acord cu el când scrie că „publicul rar înțelege procesul de creație al unui actor. Iar criticii, chiar și cei mai sofisticați, judecă fără să știe ce văd”. Eu cred că „procesul de creație” nici nu trebuie să se vadă, meșteșug și magie e doar rezultatul lui viu.
