Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Guillaume Herbaut, fotograf, Agence VU: „În ziua în care l-am fotografiat pe Zelenski, am fost fericit. Am văzut adevărata natură a acestui om. Am știut că e cineva căruia cu adevărat îi pasă”

La 20 de ani, a plecat singur pe frontul din Iugoslavia, hotărât să devină fotograf de război. La 30, a publicat prima carte. De atunci, Guillaume Herbaut a făcut câteva sute de călătorii, a lucrat cu cele mai prestigioase reviste din lume, a publicat încă nouă cărți foto și a câștigat prestigiosul premiu Niépce și râvnitul Visa d’Or. Imaginile realizate în ultimii ani în Ucraina i-au adus joia aceasta și un premiu în cea mai mare competiție de fotojurnalism din lume, World Press Photo. Un interviu în exclusivitate, cu un fotograf îndrăgostit de Ucraina, care n-a obosit s-o fotografieze din Maidan până-n Donbas.

Kiev, 22 ianuarie 2014: confruntări violente entre forțele de ordine și protestatarii pro-UE. Guillaume Herbaut / Agence VU

„La 16 ani, voiam să mă fac fotograf de război”

– Iată-te pentru a treia oară câștigător al unui premiu World Press, care se adaugă unei liste de cel puțin încă zece premii de fotojurnalism. Nu te încurcă să știi că ești atât de premiat? Schimbă asta felul în care faci fotografie?

Guillaume Herbaut

– E o întrebare bună. În 2011, când am câștigat Prix Niépce, în discursul pe care l-am ținut spuneam exact asta: că un premiu e ceva foarte plăcut, dar că îți dă o responsabilitate uriașă, nu doar față de șirul de fotografi care l-au primit înaintea ta, ci și față de cei care vor urma. Un premiu e o recunoaștere din partea breslei, e o validare într-un anumit moment, dar e bine să te ferești de confortul pe care îl poate aduce. Eu, unul, sunt extrem de dur cu mine când vine vorba de munca mea. Și cred că parte din demersul fotojurnalistic e și disponibilitatea de a te pune mereu într-o poziție inconfortabilă. Nu fac fotografie ca să iau premii, ca să mă simt bine sau ca să menajez. Fotografia trebuie să deranjeze, să pună probleme, să atragă atenția. Dincolo de asta însă, premiul ăsta mă emoționează în mod special. Este un premiu la categoria „Europe – Long Term Project”, obținut pentru o serie de fotografii făcute în Ucraina, o țară pe care o fotografiez și urmăresc îndeaproape de douăzeci de ani, o țară pe care acest război, din nefericire, a adus-o din nou în prim-plan.

– Mă uit pe parcursul tău profesional: nu cunoaște nicio abatere. Ești, practic, fotojurnalist de când te știi. Cum s-a născut dorința asta, de a fotografia și documenta lumea din jur?

– Într-o zi, în biblioteca municipală de la parterul blocului meu, într-o carte tehnică de fotografie, am dat peste o fotografie a lui Jacques Henri Lartigue, mare fotograf de la începutul secolului trecut: o femeie surprinsă în aer în timp ce sare pe niște scări. Aveam 11 ani și imaginea m-a cutremurat: înțelegeam că fotografia poate opri timpul în loc. M-am întors în casă și i-am rugat pe ai mei să-mi împrumute aparatul lor foto automat. Timp de o lună de zile am consumat cele zece cadre fotografiind pe străzi, la mine la bloc și în pădurea din apropiere. Dar când am developat fotografiile, nimic nu era cum mă așteptam. „C’est vraiment de la merde”, mi-am zis. Și am decis să mă opresc. Cinci ani mai târziu, în aceeași bibliotecă, am găsit cartea marelui fotograf de război Robert Capa, o retrospectivă a celor mai bune fotografii ale lui. Am trăit un adevărat șoc emoțional. Trei ani de zile am ținut cartea la mine și am studiat-o non-stop. Totul mă mișca: frumusețea cadrelor, riscul asociat lor, ideea că omul ăla e acolo să lase o mărturie… Atât de fascinat am fost de intensitatea și de umanitatea din fotografiile lui, încât am decis pe loc că vreau să mă fac fotograf de război.

„Revoluția portocalie”, Ucraina, 2004. Guillaume Herbaut / Agence VU

– Și totuși, nu există nimic mai atroce decât războiul. Cum îți explici dorința atâtor fotografi tineri de a merge pe front?

– Cred că la mijloc e tocmai ideea asta eroică și romantică pe care am moștenit-o de la fotografi precum Capa, al cărui destin s-a impus în conștiința tuturor. Capa s-a angajat total în slujba fotojurnalismului. A trăit sărac, militând toată viața împotriva nazismului, a dat totul până la moartea lui și a murit pe front, în Indochina. Asta la câțiva ani după ce marea lui iubire, Gerda Taro, fotograf și ea, a murit tot pe front, în Războiul Civil din Spania. La 18 ani, eram și eu foarte romantic în sensul prost al cuvântului. În plus, aveam în mine o mare furie, care se cerea exprimată cumva. Mi se părea firesc să merg spre ceva violent, să-mi doresc să merg la război. Și am plecat. Dar până am reușit, am mai rătăcit vreo doi ani: mi-am cumpărat un aparat foto, le-am spus părinților că vreau să devin fotograf, am picat toate concursurile la facultățile de fotografie și am găsit, cu greu, o școală privată, unde mergeam doar câteva dimineți. Ca să pot strânge bani de drum, am vândut valize în Galeriile Lafayette. Apoi, într-o dimineață, fără să spun nimic familiei, am luat un tren spre Zagreb și am plecat spre front.

– Câți ani aveai?

– Aveam 20 de ani și începuse războiul din Bosnia și Croația, iar eu, ajuns pe front, am văzut o groază de lucruri interesante, pe care însă nu le-am fotografiat, fiindcă mă imaginam alergând în tranșee, fotografiind în plin bombardament. Pe front era calm, nu se întâmpla mai nimic. Aveam o imagine greșită despre război. Pe atunci, nu aveam încă maturitatea să-mi dau seama că reportajul începe din clipa în care ai ieșit pe ușă. De fapt, eram exact la locul potrivit, în momentul potrivit. După trei călătorii succesive pe front, m-am reîntors la Paris și am arătat fotografiile mele ziarelor. „Nu prezentau interes.” Asta m-a dărâmat atât de tare, că m-am prăbușit în depresie pe canapea. Și cum trebuia să dau socoteală pentru starea în care mă aflam, le-am mărturisit părinților că fusesem pe front. A urmat, bineînțeles, o explozie familială. (râde) Timp de un an de zile nici nu am mai făcut fotografii. Dar eșecul ăla mi-a permis să reflectez asupra fotografiei și asupra contradicțiilor din mine. Pe de-o parte, fotografiile erau proaste, narațiunea fotografică nu exista, pe de alta, pe front aveam reperele mele, simțeam că acolo e locul meu.

Donbas, Ucraina, februarie 2018. Guillaume Herbaut / Agence VU

„Am găsit în culorile Estului peisajele propriei mele copilării.”

– Azi, ești unul dintre fotografii francezi care au lucrat cel mai mult în fostul bloc sovietic. Ai fotografiat Polonia, Rusia, Bielorusia, ai făcut mai multe călătorii în România și ești, de două decenii, prezent în Ucraina. Ce te atrage spre est?

– Eu sunt un copil al Războiului Rece. Am crescut cu ideea acelui Zid care ne separa. Estul era pentru mine un loc misterios, era necunoscutul. Când Zidul Berlinului a căzut, tot ce mi-am dorit era să ajung de partea cealaltă. Voiam să descopăr cu ochii mei acest teritoriu care ne fusese interzis. Iar când am ajuns în sfârșit, m-am simțit pur și simplu acasă. Ceva în mine îmi spunea că aș fi putut chiar să trăiesc acolo. Am găsit în culorile Estului peisajele propriei mele copilării. Am regăsit nu doar gri-ul clădirilor, ci și culorile hainelor, ambianța industrială, atmosfera șantierelor din copilăria mea, petrecută în banlieu-ul parizian, într-un imobil la capătul autostrăzii.
Apoi, sigur, m-a mișcat mereu cultura Europei de Est, istoria incredibil de dură și de tristă a acestor teritorii marcate de suferință, nu doar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și mai târziu, în perioada sovietică. Aceste țări au cunoscut totul: și războiul, și totalitarismul, și sărăcia, și foametea, și persecuția politică și, mai ales, sacrificiul pentru libertate. Lupta altora pentru libertate nu încetează să mă miște. Eu am trăit toată viața în libertate. Mâine pot să ies în stradă să strig că președintele e un imbecil fără să fiu arestat. Și pentru asta nu încetez să fiu recunoscător.

– Îți propun să aruncăm un ochi spre Ucraina, care în clipele astea trece prin momente extrem de grele. E o țară care a fost sub lentila ta foarte mult timp. Cum s-a schimbat poporul ucrainean în aceste două decenii?

– Eu am descoperit Ucraina datorită repetatelor mele călătorii documentare făcute la Cernobîl, la 15 ani după marea tragedie. Am ajuns acolo și m-am îndrăgostit, de fapt, de o țară. În 2001, când am ajuns prima oară, plutea încă o atmosferă post-sovietică. În Kiev, se vorbea mult rusa și simțeai că țara e încă, în foarte multe privințe, orientată spre Rusia. În 2004, când am revenit să fotografiez Revoluția Portocalie, am găsit o populație cu totul schimbată, un tineret entuziast și dornic să îmbrățișeze valorile democrației și ale Uniunii Europene. Am găsit o generație furioasă, care cerea un al treilea tur de scrutin pentru că, deși sondajele îl dădeau victorios pe pro-europeanul Iușcenko, alegerile fuseseră măsluite, iar a doua zi câștigător a fost anunțat un pro-rus. A fost o revoluție de speranță și de entuziasm în Kiev. Dar la vremea aceea, țara era încă divizată. În estul țării exista încă o mare parte de populație care se opunea acestei democratizări și europenizări. În 2013, în noiembrie, când au început protestele Euromaidan, încă din primele clipe în care am ajuns acolo, am simțit că nu seamănă cu nimic din ce trăisem în 2004. Nu mai aveam în față doar un tineret dornic de democrație. Se simțea o greutate imensă în aer, o tensiune incredibilă, ucrainenii ajunseseră la capătul puterilor. Voiau demnitate, voiau să fie respectați ca cetățeni. Nu e de mirare că azi Revoluția Euromaidan mai e numită și Revoluția Demnității. Se luptau pentru o demnitate care le fusese răpită, o dată cu eșecul Revoluției Portocalii, în care își puseseră toată speranța. Corupția ajunsese la cote inimaginabile. Noul președinte, Ianukovici, trăia într-un palat, la periferia Kievului, o proprietate enormă, unde 1000 de angajați lucrau pentru el pe banii statului. Când am aflat cifra, la vremea respectivă, am crezut că nu înțeleg corect traducerea. Era halucinant. Avea pe domeniile acestui palat o grădină zoologică cu animale exotice, un teren de golf, un garaj pe trei etaje plin de mașini de colecție, o pistă de elicoptere, un subsol cu piste de bowling. Pe pereți avea înrămate lucrări de artă ale marilor maeștri ai lumii. Exista un uriaș salon spa. Iar în curtea acestui palat exista o casă separată pentru Putin, unde era găzduit în timpul vizitelor sale în Ucraina.

– Exact ca în serialul de comedie ucrainean „Slujitorul poporului”, care zilele acestea face furori pe youtube, fiindcă rolul principal, al unui amărât de profesor de istorie proaspăt ales președinte al Ucrainei, este jucat chiar de actualul președinte al țării, actorul (pe atunci) Volodimir Zelenski.

– Tocmai de aceea serialul ăsta e atât de bun, fiindcă se inspiră din realitățile trăite de ucraineni zi de zi. Cel puțin, în 2014, când am mers eu acolo, asta era Ucraina. Din fericire, de atunci încoace, am văzut cum în Ucraina se naște treptat o clasă medie, din ce în ce mai orientată spre democrație, gata să se bată pentru drepturile ei. Am asistat la crearea unei națiuni, la apariția acelui sentiment de a fi împreună.

Volodymyr Zelensky, președintele Ucrainei, în biroul său de la Kiev. Guillaume Herbaut / Agence VU

„Putin a reușit să sudeze Ucraina mai bine ca oricând”

– Azi, lumea spune că Zelenski e cel care a reușit să-i unifice pe ucraineni.

– Zelenski, prin prezența lui extraordinară! Sau, în mod ironic, chiar Putin însuși. A reușit, fără voia lui, să relanseze NATO, care era o alianță muribundă, să creeze o Europă politică, fiindcă una economică aveam deja. Și, în eforturile lui de a strivi Ucraina, a reușit să o sudeze mai bine ca oricând. A scos la iveală forța extraordinară a acestui popor, ba mai mult a reușit să reconcilieze și grupările în conflict. Un deputat din Harkov, pe care l-am cunoscut personal, care a dus tot timpul o politică de orientare rusească, declară acum că Putin e un criminal. Cât despre Zelenski, l-am urmărit îndeaproape încă din timpul campaniei electorale, când puțini îi dădeau șanse. Iată că acum se dovedește un adevărat șef de război, liderul unei țări pe care reușește să o țină admirabil în mână.

– Ce părere ți-a făcut, atunci când l-ai întâlnit? I-ai putea trasa un portret?

– O să-ți răspund cu o întâmplare trăită în 2019, când am petrecut o lună în Donbas. Fotografiam victime ale războiului. Am întâlnit atunci un bărbat, care toată viața lui își dorise să fie șofer de tractor. Când a condus primul tractor a fost cel mai fericit. În regiunea în care trăia, avuseseră loc multe lupte între separatiști și ucraineni. Pentru a asigura retragerea trupelor, ucrainenii au minat câmpurile cu mine antitanc. După ce conflictul a încetat, proprietarul terenurilor agricole a întrebat armata dacă bucata lui de teren poate fi cultivată, dacă a fost curățată de mine. I s-a spus că da. Șoferul de tractor a fost angajat să are, a călcat cu tractorul pe o mină și a sărit în aer. A suferit arsuri peste tot, și-a pierdut câteva degete, iar picioarele i-au fost grav afectate. Patru ani de zile nu a fost în stare să meargă, a zăcut în pat. Asta e starea în care l-am găsit când am ajuns să-l fotografiez. Exact trei zile mai târziu, ziarul Le Monde m-a trimis la Kiev să-l fotografiez pe Zelenski. Eram patru fotografi internaționali. Fiecare din noi avea dreptul la câte cinci minute în tête à tête. Am ales să intru ultimul, cu Wadim, traducătorul meu. L-am așezat pe Zelenski lângă o fereastră, l-am rugat pe Wadim să țină perdeaua, ca să semene cu o cortină de teatru. Zelenski și-a luat privirea de poză. Dar, în loc să apăs, i-am zis: „Domnule Zelenski, stiți de unde vin eu acum? Vin din Donbas. Fotografiez războiul ăsta de ani de zile”. Și, în trei minute, i-am spus povestea acestui șofer de tractor. La final, am zis: „Și știți ce face acest om acum, el, care toată viața lui nu și-a dorit decât să conducă un tractor? Stă întins în pat și joacă pe calculator Farmer, un joc video în care el joacă rol de șofer de tractor. E lamentabil că acest om nu are parte de îngrijire medicală militară din partea statului”. În clipa aia, responsabila cu presa a sărit pe mine, gata să mă dea afară. Lui Zelenski i-a căzut fața. Am apăsat declanșatorul și am făcut fotografiile. Apoi s-a întors spre mine și mi-a cerut numărul lui. La nici o oră distanță, șoferul era deja sunat de autoritățile locale. A doua zi, o echipă de medici militari erau la el acasă, să-l ia la spital. Un an mai târziu, când l-am revăzut, reîncepuse să meargă. Fotografia pe care i-am făcut-o ui Zelenski contează prea puțin. În ziua în care l-am fotografiat, am fost fericit. Am văzut adevărata natură a acestui om. Am știut că e cineva căruia cu adevărat îi pasă.

Kiev, 23 februarie 2014, Piața Maidan. Guillaume Herbaut / Agence VU

„Ucraina m-a învățat totul. Mi-a permis să văd lumea cu alți ochi”

– Interviul meu te găsește la Paris, nicidecum la Kiev, unde e acum toată presa. Cum de nu ești tocmai tu pe front?

– Când mergi la război, nu trebuie să fii purtat de emoții. Din clipa în care îți pierzi limpezimea, ești în pericol. Or, eu, timp de aproape trei săptămâni, după ce a izbucnit războiul, am fost absolut dărâmat de ce se întâmpla acolo. Am fost atât de afectat emoțional, că nu s-a putut vorbi normal cu mine. Am decis deci să nu merg. Aveam totuși și un argument profesional. În momentul ăsta, sunt peste 2.000 de jurnaliști acreditați în Kiev. Mai sunt și cei neacreditați, cel puțin vreo mie. Nu doar că nu aș putea spune nimic în plus, dar încerc să mă pun și în pielea acestor victime. După ce au stat zile în șir prin adăposturi și subsoluri, fără hrană, sunt evacuate în sfârșit pe un coridor umanitar. Pleacă, nici ele nu știu unde, doar cu o punga de plastic în mână. Abia se duc pe ele. Și câteva zeci de fotografi sar cu camerele și le mitraliază. Nu vreau să mai adaug violență la altă violență. Deunăzi, un fotograf francez a făcut publică o afirmație care i-a uluit pe mulți. „Să fim sinceri, a spus el, un război la doar 2000 de km de casă e pentru un tânăr fotograf o oportunitate profesională extraordinară.” Declarația lui m-a îndurerat și m-a scandalizat în același timp. Este jignitoare nu doar pentru victime, ci și pentru cei care fac aceeași meserie cu el. Și atunci, nu e mai cinstit să te întrebi de două ori de ce pleci pe front? O faci pentru egoul tău? O faci ca să fii remarcat? Mergi pentru că toată lumea merge? Sau pentru că vrei să spui povestea în cu totul alt fel? Și, dacă asta vrei, poți să o faci acum, când zeci de fotografi fotografiază același lucru? Sau mai bine aștepți și o faci mai târziu? Eu, unul, simt că sunt mult mai util acum la Paris. Săptămâna asta am organizat, împreună cu un galerist, o expoziție foto cu vânzare dedicată Ucrainei. Am pus prețuri mici, ca fotografiile să fie accesibile și să-și permită toată lumea. Și sper să vindem cât mai mult. Absolut tot câștigul, fără nicio excepție, va fi donat Comitetului Internațional al Crucii Roșii în Ucraina. La urma urmei, fotografia nu e scop în sine, e doar un pretext.

Ucraina, Kotovsk, 19 decembrie 2013, Parcul Cheminots Park: statuia lui Lenin, devastată cu câteva zile înainte. Guillaume Herbaut / Agence VU

– Rețelele sociale sunt invadate cu fotografii din Ucraina. Ce mai înseamnă azi să fii fotograf de război, când oricine poate face o fotografie cu smartphone-ul și o poate difuza în timp real?

– Sunt foarte mulți ani de când îmi pun și eu această întrebare. Ce pot să aduc eu nou, față de fotografii agențiilor de știri, care fotografiază și trimit instant? Ce pot să spun eu în plus față de toți cei care fotografiază cu telefonul? În primul rând, pot să găsesc acel unghi particular din care să privesc. Pot să-mi iau distanța necesară ca să aduc în fotografiile mele context și sens, pot urmări personaje pe termen lung. De o poveste bună în imagini e întotdeauna nevoie. Pentru mine, fotografia e literatură.

– O să închei tot cu gândul la această națiune care-și trăiește zilele cu tragism. Guillaume, ce ai învățat de la toți anii petrecuți în Ucraina?

– Nu cred că exagerez dacă spun că Ucraina m-a învățat totul. Mi-a permis să văd lumea cu alți ochi, să mă apropii cu totul altfel de un moment istoric, să mă chestionez permanent în legătură cu felul în care ar trebui să facem jurnalism azi, să reflectez asupra ceea ce înseamnă memoria. În Ucraina mi-am găsit modul meu de a privi lumea. Am cunoscut o țară cu bunele și cu relele ei, am văzut oameni generoși, am văzut oameni corupți, am văzut tineri entuziaști care se bat pentru cauze politice. Am văzut suferință, curaj, demnitate. Dar mai ales am văzut speranță.

Corespondență de la Paris
Dia Radu
Fotografii de Guillaume Herbaut

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian