Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„FORMULA AS” ÎN GORJUL DE SUD: „Ce-i mai bun în țara ta/ Vin străinii și ne ia”

* Dinjos de Gorjul de nord și de munte, despre care v-am povestit în numărul trecut al revistei, se întinde Gorjul de sud. Printr-o echilibristică inex­plicabilă a locului și istoriei, în drumul lui către Dunăre, Jiul trece printr-una dintre cele mai sărace și dezolante zone din România. Cu o excepție: oamenii și fabuloasele lor povești *

Aristică și Elena lui

Nordul Gorjului: case mari, garduri înalte, din piatră, curți și grădini îngrijite, dea­luri pline de turme de oi, fânețe lucrate „ac”, până la ultima palmă de pământ. Oa­menii sunt grăbiți, îi vezi cum umblă cu treabă, fie că duc o căruță de gunoi la ogor, cară materiale de construc­ții pentru o casă nouă sau deja taie și leagă viile ne­sfârșite, aliniate perfect. Dar pe măsură ce treci de Târgu-Jiu și cobori către sud, peisajul se schim­bă. Pe nesimțite, ajungi în altă țară și în alt timp. Casele devin pipernicite, cu garduri spri­ji­nite, gata-gata să cadă, grădinile sunt cotropite de buru­ieni, câmpul nelucrat, fânețele, pradă pentru lăstă­rișul pădurilor. Până și oamenii sunt rari și însin­gurați, cuprinși de melancolia acestor priveliști de­zolante. Cum poate exista o diferență atât de mare, la doar câțiva kilometri distanță, m-am întrebat, ca orice reporter curios. Care să fie expli­cația pentru deznădejdea și înstrăinarea ce par a fi cuprins buca­ta aceasta de lume? Ca să înțeleg ce se întâmplă, am luat-o la pas prin satele din sudul Gorjului, dincolo de Turceni, Rovinari și Mătăsari, singu­rele locali­tăți ceva mai răsărite, mici co­lonii cu muncitori ce merg încă la muncă cu autobuzele.

Nea Strinu

Poetul Gică din Drăgotești

Strinu Aristică este cel mai bătrân om din satul Bolboci. Are aproape o sută de ani. Merge încet, adus de spate, sprijinit cu ambele mâini în două bețe. Poartă o șubă groasă, muncitorească, și pe cap are o căciulă „rusească”, cu urechi. Își ridică pri­vi­rea albastră și limpede înspre mine și mă cer­cetează atent, parcă nevenindu-i să creadă că cine­va, toc­mai de la „Bocorești”, a venit să îl întrebe de sănă­tate. Alături, urmându-l cu pași mici peste tot, este soția sa, Elena. Bătrânul Strinu ridică un toiag în aer și îmi arată cu el spre biserică: „Acolo. Acolo lângă biserică era casa boierului. Aveam la freo cinci ani. Și am mărs cu tata să ducem dijma de grâu, cu carul cu boi. A tras tata carul lângă scară, că așa trebuia, să nu pășească în tină oamenii boie­rului când ne lua sacii. Și tata zice: «Ia mergi, mă, Aristică, și cere o cană cu apă colea, de la bucătărie, că nu mai poci de sete». M-am dus, dar am deschis altă ușă. Și în camera aia, ce văzui? Era fata boieru­lui, întinsă pe pat, cu ochii închiși, numa perne sub ea, și o domniță îi făcea aer cu un vantai. Mă speriai și fugii la tata să îi spui că a murit fata boierului. Alea-s cele mai vechi timpuri pe care mi le amintesc. Era o sărăcie, de era vai de capul nostru. N-aveam haine pe noi, ne țesea haine din cânepă biata mama mea, și de pe câmpurile astea luam și noi paie și coceni. Era vai și amar de steaua noastră. Nu erau servicii, nu erau bani, nimic. Ți­neam animale, că cu aia trăiam. Eram 7 copii la părinți. Păi, cine mânca pe atunci șoric de porc? Nimeni, că din piele de porc făceam opinci. Pu­neam pielea aia de porc pe niște nuiele, întinsă, ca să se usuce, și apoi o croiam cu cuțitu, ca să facem opinci. Era plin de purici și ploș­nițe, și nu mai scăpam de ele. Casa noastră era de paiantă, cu pământ pe jos, cum intrai, te umpleai de purici. Cel mai greu era iarna, veneau țiganii de la Țânțăreni cu rogojini împletite din papură. Tata pu­nea rogo­jina aia pe un prici, în casă, și așa dor­meam, pe ea. Lemne de foc aveam numa cât puteam să furăm noaptea, de la boieri, cu cârca. Le tăiam și le ascundeam în casă, că erau isprăvniceii mai răi ca boierii, să nu ne vadă.”

Gorjul e rupt în două. Dacă în nord, spre munte, dincolo de Târgu-Jiu, oamenii au avut totdeauna case făcute din piatră, și pământuri bune, pe care creșteau oi și vite, aici, în sud, a fost sărăcie și mizerie: la două palme sub brazdă, pământul era cărbune, mai nimic nu creștea. Au venit comuniștii și i-au învățat pe oameni cum să facă agricultură cât de cât, le-au dat tractoare, îngrășăminte, au făcut CAP, dar mai important a fost că au început să exploateze cărbu­nele de suprafață. În felul ăsta, oamenii au putut să câș­tige un salariu și să se ridice un pic. „Dar nunți și nedei cu lăutari ca la munte, tot nu făceam, că nu aveam din ce. Ca toată lumea, am furat-o și eu pe Elena, de-o vezi aci, lângă mine. Am dus-o acasă la mine, și după o lună, am mărs înapoi, la părinții ei, să ne împă­căm și să îi dea ce lu­cru­șoare avea. Abia după vreo 20 de ani făcurăm nuntă, că atunci avu­răm ceva să punem pe masă, la nuntași. Așa o fo vre­murile…”, își amin­tește Aristică.

Bruma de prosperi­tate din aceste sate s-a dus odată cu revoluția din ‘89. Fabricile și com­binatele s-au închis, CAP-urile s-au desfiin­țat, oamenii au fost nevoiți să se întoarcă la mica agricultură de subzistență. Tinerii au început să plece. Aristică are o fată în Anglia, una în Ti­mișoara și un băiat șofer pe TIR, în Italia. Îi înțelege și nu-i înțelege că au plecat: „Or zis că ce să facă aici, că nu-s bani, nu-i serviciu, că la noi s-au dis­trus și combinate, și mine, și fabrici, nu prea mai e nimic. Și-acum, copiii sunt în alte țări și-au rămas aici boșorogii, ca mine. Cine știe ce se alege de țara asta. Școală încă este, mai sunt copii, da care cum îi ies copiii din școală ia drumul străină­tății. Câști­gă bani acolo, da viața omului e supusă. Astăzi, ar avea aici mai mult decât am avut noi când eram ca ei, dar sunt alte pretenții, alte vremuri. Eu și acum, să am 20 de ani, nu plecam de lângă muierea mea, putea să îmi dea tot aurul. Așa am rămas noi împreună, cum ne vedeți. Azi, nici un an nu mai ține familia, că dară cum să țână, dacă tu pleci de lângă femeia ta?”.

I-am lăsat pe Aristică și Elena în fața porții. După o sută de ani împreună, tre­cuți prin bune și prin rele, păreau fericiți. Sau doar împăcăți. Zâmbeau. Căsuța lor albă strălucea pe deal, înconjurată de o mică gră­dină, atât cât să mai muncească după puterile lor.

La barul din Drăgotești

La plimbarea de prânz

E duminică la prânz și, în mod ciudat, la barul din satul Drăgotești nu sunt decât doi mușterii – Gică, Niculae – și cârciumarul Cristi.

– Nu-s clienți, se plânge Cristi. Dacă a ajuns lu­mea să ia mâncare din banii de băutură, e grav.

Niculae pare exact genul de client de care nu ai nevoie, fără bani, dar insistent:

– Mă, Cristinel, hai, mă, Cristinel, dă și tu o bere!

– Îți dau, fir-ai al dracu, îți dau. Da fă și tu ceva! Dă cu mătura p-aci, prin față, curăță șanțul ăla, fă ceva!

Niculae ridică din umeri și dă ochii peste cap. Tace un timp, apoi reia:

– Dai, mă, Cristinel, o bere?

Gică doar îi privește meditativ. Apoi, aflând că sunt „de la ziar”, îmi spune că se ocupă cu agricultura, dar mai are și o pasiune: „Știți, eu scriu și poezie. Așa, amical”.

Drăgoteștiul este un sat cu terenuri numai bune de agricultură, dar locurile sunt lăsate în paragină, nelucrate și sălbăticite. Încerc să aflu de la Gică de ce arată atât de diferit față de așezările din nordul județului.

„Tineretul pleacă pentru că nu vrea să facă agricultură. Fac ăștia mai în vârstă, ca mine, dar noi, când picăm, nu mai e nimeni în urma noastră să meargă mai departe. Tine­rii sunt la muncă în străinătate. E greu și cu agricultura, că m-am gândit și eu să iau vreo zece viței să îi cresc, numai că pământul la noi e și puțin, și nici nu e bun, nu poți să faci lucernă sau fân pe el, și vaca îți cere… Nici în aren­dă nu poți să iei, că e tot pământul împrăștiat, o bucată aici, una dincolo, nu s-a unit pământul ca în alte părți. Și de-aia e greu să ții oi sau vaci. Avem trei ciobani aici, dar e greu și pentru ei, se chinuie să cumpere nutreț din alte părți, nu știu cât mai rezistă. Plus că nu ai zonă de desfacere: dacă iau cinci vaci, cui dau eu laptele, că e un leu litrul? Să fac brânză? Cum mă pun eu cu ăia de au tradiție, de la munte, de la Tismana sau de la Novaci, că ei au tăt ce le trebuie și știu să crească, că au tradiție mare de oierit. Și te mai încurcă și statul cu acte și cu hârtii. Ca să nu mai zic că nu ai forță de muncă, nu găsești un om să te ajute. Hai, poate îți vine un vecin într-o zi, dar după aia, ce faci? Că nu ai oa­meni. De-aia oamenii fac aici agricultură numai cât pot ei, pe puterile lor. De-aia mai țân unii doar câte o vacă și unii nici pe aia nu o mai țin, că nu mai au putere să umble după ea”.

Cristi, cârciumarul, intervine: „Uite-aci om la muncă. De ce nu îl iei pe lepra asta de Niculae? Te duci, mă, la muncă?”. Auzind vocea cârciumarului, Niculae își aduce aminte de ce stă acolo: „Hai, mă, Cristinel, dai o bere?”. „Ete, vedeți? Nu vrea să mun­cească! Pleve de-astea e plin de ele p-aci. Mă, da tu treabă n-ai acasă? Îți moare, dracu, porcu de foame”, se enervează Cristi. „El vrea să fie ca ăla din capu satului, de și-a învățat măgaru să trăiască fără mâncare. Ăla i-a dat tot mai puțin de mâncare și, de la un timp încolo, nu i-a mai dat deloc. Era fericit omu și se lăuda prin sat că măgaru lui trăiește fără mâncare. După vreo cinci zile, era supărat. Zice: «Abia ce învățasem măgaru să trăiască fără mâncare și el muri»… „.

„La nivel de sărăcie/ Asta nu-i democrație”

Macu Argint, mare lăutar

Și în Drăgotești, ca și în celelalte sate din împre­jurimi, majoritatea tinerilor sunt plecați în străină­tate. Lipsa locurilor de muncă, mai ales după ce s-au închis carierele de cărbune, i-a făcut pe mulți să-și caute norocul prin alte părți. Și poetul Gică Bivolaru are un băiat plecat la muncă în Anglia. Vine acasă doar de Crăciun, dar banii câștigați îi inves­tește, totuși, în casa de aici. Gică spune: „A zis că mai stă un an-doi, ca să mai strângă ceva, că aici nu câștigi decât ca să trăiești. A făcut la casă niște porți mo­derne, care se deschid la telecomandă! Nu există așa ceva prin satele din zonă! Gardul, cu porți cu tot, a fost cam 300 de milioane, da e lucru! Ca să vă ex­plic: dacă ploaie, el nu trebuie să se mai dea jos din mașină să deschidă porțile. Din buton, din ma­șină le deschide! A trecut dincolo, dă de alt buton, se în­chid. Eh, a vrut și el să arate ceva. Că el, când era mai tânăr, se ocupa pe la discoteci cu fetele, mai un scandal, na! Și aici, la noi, cum sunt oamenii mai invidioși, au zis că nimic nu se alege de el, că o să ajungă în pușcărie. A lucrat la mină 2 ani și apoi a vrut să le arate că nu o să fie cum zic ei. Eu am și scris o poezie pe treaba asta: «Curte regală, porți domnești/ Ca să vadă cine ești. La poartă să ai gazon/ Ca să vadă că ești om./ Am muncit prin țări în lume/ C-am avut un scop anume./ Ca să strâng și eu un ban/ Și să fac ceea ce n-am»”.

Gică Bivolaru este mulțumit de viața lui în sat și nu ar pleca nicăieri de aici. Se ocupă de agricultură, mai scrie câte o poezie și nu îi lipsește nimic. Una dintre cele mai importante poezii a scris-o chiar despre primarul comunei, ca să nu uite lumea ce edil bun au. Lumea nu a uitat, primarul este acum la al cincilea mandat. Totuși, așa cum reiese dintr-o poe­zie a sa, pe care mi-o recită cu șapca dată pe ceafă, lucrurile în țară nu par a merge prea bine: „Noi n-avem pâine pe masă/ Noi n-avem căldură-n casă, La nivel de sărăcie/ Asta nu-i democrație. Ai noștri tinerei/ N-au de muncă nicăieri,/ Pleacă-n țări înde­păr­tate/ Și muncesc la negru, frate./ Asta nu mai e dreptate! Ce-i mai bun și de valoare/ Se vinde peste hotare/ Ce-i mai bun în țara ta/ Vin străinii și ne ia”.

Înainte de a pleca spre casă, Gică îi face lui Niculae o ofertă, pentru că încă nu a primit nicio bere de la Cristi: „Hai să mă ajuți să dau niște fân jos din poiată. Îți dau un rachiu bun”. Niculae oftează, în timp ce își studiază atent unghiile: „Eh, lasă, că mai stau p-aci, pe la Cristinel…”.

Meșterul Dorel

Meșterul Dorel

Drăgoteștiul a fost cândva o așezare destul de mare și de prosperă, în care existau și multe tradiții păs­trate. În sat erau nu doar țesătoare, ci și un boian­giu, un fântânar, un dogar și un fierar. Dar tinerii au plecat în străinătate și nimeni nu a dus mai departe aceste tradiții. Pe măsură ce bătrânii care știau toate aceste meșteșuguri vechi au murit, ele au dispărut. Ultimul meșter din sat, care încă trăiește, este domnul Dorel, tâmplar și sculptor. Bătrân, bolnav și singur, lucrează puțin și nimeni nu mai este interesat să îi preia știința de a transforma lemnul în mici ope­re de artă. „S-au schimbat multe în sat, față de cum era cândva! Eu am făcut vreo 15 troițe din lemn pen­tru biserici, dar dintre tinerii satului, niciunul nu a vrut să învețe. La mine, treaba asta e mai mult pa­siune. Am învățat meșteșugul de la bunicul meu, care era italian, venise aici din Italia, adus de Schi­leru, deputatul de atunci de Gorj. L-a adus să îi sculp­teze ceva mobilă de casă, și bunicului i-a plă­cut în România și nu s-a mai întors, s-a căsătorit aici. A cunoscut-o pe bunica, care era din satul ăsta. Au avut o fată, pe mama. A avut atelier, ucenici, și tata era printre ei. Eu sunt a treia generație de cioplitori. Tata nu prea a lucrat, deși meserie știa. Bunicu avea atelier mare, lucra în lemn de tei, că era moale și des, sau în lemn de anin. Făcea bunicu niște mobile ca niște bijuterii!”.

Dorel a lucrat cam tot ce se putea face din lemn. Mă duce în curte și îmi arată ultima troiță și cele 36 de dălți pentru sculptură și cioplitorie. Apoi îmi arată obiecte tradiționale făcute de el, obiecte legate de pământ, a căror însemnătate astăzi s-a pierdut. Prin­tre ele, un mic butoiaș legat cu o curea – „La asta îi zice fucie. În asta își luau apă țăranii la câmp”. Printre butoaiele și putinele făcute de el, îmi mai arată un obiect curios. Un fel de jgheab din lemn, cu dinți ca de răzătoare: „La asta îi zice lin. Se puneau aici strugurii, și cu un capac tot așa de zimțat se zdrobeau și curgea mustul din ei. Trebuia să fie făcut din lemn de păr, că e mai des și se rupe mai greu, e rezistent la munca asta. Acum… nici vie nu mai țin oamenii. Poate așa, prin curte, da nu se mai face vin cum se făcea odată la noi în sat. Viile sunt părăsite, nu mai are cine să vadă de ele”.

Ne-am plimbat printre butoaiele de stejar și dud făcute de domnul Dorel. Mi le prezenta, îmi spunea câtă migală și câtă știință îți trebuie ca să faci un astfel de butoi. Le bătea lemnul cu palmele lui aspre, de parcă bătea pe umăr un vechi prieten. La urmă, le privește cu drag și oftează resemnat: „Așa a fost cândva. Azi, lumea jude­că altfel”.

„A dracu’ mai ești, mândruță/ De la cap și pân la țâță”

Macu Argint, și un mic taraf

Dar în această parte a Gorjului există, totuși, un sat care o duce bine, chiar dacă terenurile par tot ne­lu­crate și lăsate în pa­ra­gi­nă. Niciodată proba­bil că nu a fost altfel aici, pentru că este vorba des­pre satul Pârâu de Pripor, un sat numai și numai de lăutari.

La cei 75 de ani ai săi, Macu Argint, viorist cele­bru al Gorjului, iese la plim­barea de prânz, pe ulița mare a satului, a­ran­jat ca de spectacol: băr­bierit proaspăt, cămașă a­pretată, costum la dungă, pantofi strălucitori și pă­lărie pusă un pic pe-o par­te. Se plimbă agale pe uliță, ca un ministru venit în inspecție. Aici s-a năs­cut și a crescut și dacă vrei să îți spună povestea satului, ți-o spune cu un aer boie­resc, de om um­blat prin lume: „Dom­nule, satul ăsta o duce bine și acum, a dus-o bine și înainte. Că ori­șice ar fi pe pământ, război, foamete sau pace, omu tot are în el o inimă și tot are nevoie să îi cânte cine­va bucuria și tristețea. Asta e! Satu ăsta, cât îl vedeți, numa din lăutărie a trăit, de când ne-a slobozit de la mânăstire de la Tismana. Că așa am fost, țigani sloboziți din robie, și munca la câmp nu prea ne-a plăcut, noi tot în vioară ne-am uitat și primăvara, și toamna. Mie mi-a pus tata vioara în mână la 6 ani, și la 12 mi-a zis că nu îmi mai dă mâncare, să mi-o câștig singur. Cam de atunci tră­iesc din lăutărie și am avut de la cine să învăț, că era numa vioriști unu și unu aici. Era vioriști mari, domle! Haralambie Citoiu, de știa să citească parti­turi, de-aia îi zicea așa, apoi era Vasile Mândru, nașu meu, de-a adus și primul acordeon în sat! Eu mă duceam de mic să muncesc la ei în curte, la spart de lemne și la săpat în grădină, numa ca să fur mese­rie. Domle, da la Haralambie Citoiu nici nu avea coraj să vie să ceară muzică orișicine, că nu cânta pentru orișicine și nu cânta orice! Da cânta dumne­zeiește muzică gorje­nească adevărată! Acu mai cântă băieții de-aici și amestecat, bagă și pe boxe, că astea-s timpurile, da eu, personal, nu cânt decât la rece! Prin toate țările lumii unde am fost, Elveția, Israel, Germania… în lux mare, că de mă uitam în urmă, de unde am venit, părea că noi p-aici suntem ultima spiță a lumii, deci pe unde am fost, muzica de calitate era la rece. Și pe-acolo vedeam lăutari de ăștia, de-ai noștri, fire-ar sănătatea lor a dracu, cântau la colț de stradă, cu o cutie în față! Ne făceau de râs! Eu așa ceva n-am făcut niciodată! Am avut cd-ul meu, l-am lansat frumos într-un restaurant, aia da! Și-acum sunt la pensie. Mai cânt, da mai puțin, că nu mai pot, nu că nu e cerere”.

În Pârâu de Pripor oa­menii o duc bine. Vin din tot Gorjul să îi „anta­me­ze” la nunți și evenimen­te. De-aia nici nu sunt mulți plecați la muncă în străi­nă­tate, pentru că au me­serie bună și au de muncă aici. Tinerii învață de la bătrâni, și lăutăria merge mai departe și cu vechi, și cu nou. Încă se mai cântă melodii vechi, ca „Balada lui Ghiță Cătă­nuț” și „Ba­lada lui Mih­nea Haidu­cu”, exact ca pe vre­muri, numai cu un con­trabas, două viori și o voce. Poate nu se mai câștigă chiar așa de mult ca înainte, când „nici nu se puneau oalele pe foc fără lăutari”, dar încă se câștigă. În sat, ca­sele arată prosper, și pe ulițe merg, încetișor, ma­șini scumpe.

L-am întrebat pe Macu Argint care este secretul păstrării tradiției și cum se face că lăutăria s-a păstrat în acest sat de atâtea ge­nerații. Și-a scos o batistă din buzunar, și-a șters pan­­tofii un pic prăfuiți, apoi mi-a explicat: „Dom­nu in­giner, noi, oamenii, avem trei lucruri în co­mun – ne naștem, murim și respirăm același aer. Domle, poți să ai bani să îi întorci cu lopata, dacă n-ai stimă și omenie, n-ai nimic! Nimic din ce faci doar pentru bani nu rămâne. Acu doi ani, de Sfânta Mărie… am cântat acasă la cineva, cu taraful meu. Pe la miezu nopții, a scos 20 de mii de euro și i-a pus pe masă, că mi-i dă mie, că ce i-am cântat eu i-a mers la ini­mă. I-am zis: «Îți cânt tot ce vrei dumnea­ta, da bagă banii în buzunar. Ai dat destul până acum». În pre­zent, când mă întâlnesc cu el, mă sti­mează întot­deauna. Ce câștigam, dacă luam atunci banii? Omu­lui, la băutură, i se urcă la cap și a două zi își dă seama ce a făcut, de-aia îți trebuie și carac­ter. Dacă ai caracter, ajungi departe”.

Și-apoi m-a invitat Macu Argint la el în curte. Și-a adus vioara din casă și acolo, pe băncuța de sub foișor, a început să-mi cânte „vreo două gorjenești”.

„A dracu’ mai ești, mândruță/ De la cap și pân la țâță/ Parc-ai fi o porumbiță,/ Porumbiță zburătoare,/ Of, of, ooooof! După tine neica moare! Și-am lăsat cu jurământ,/ Când m-o băga în mormânt/ Să-mi lase o mân-afară,/ Să trag mândrili de poală…”.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian