Un pisoi foarte iubit: MITICĂ

O femeie rămasă singură, o casă mare și goală și un pisoi iubitor. Cam la atât se rezu­mă, de la o vreme, viața unui om obișnuit, un dascăl adevărat, care a iubit mult copiii și a fost iubit și respectat de ei. Asta a fost viața ma­mei mele, pe scurt: o femeie frumoa­să, puter­ni­că și activă. Acum, mama a îmbătrânit. Are probleme de sănătate și, cel mai rău dintre toate, e singură.

Până nu de mult, a mai fost un personaj în această poveste: tata. Prezent, încă, în casa veche, în lucrurile făcute cu mâna lui și în toate foto­gra­fiile de familie, după ce a murit, la fel de liniștit și de demn, precum a trăit, ne-a umplut sufletele de regrete și de durere. În toată această perioadă, sin­gurul membru de bază al casei a fost Mitică, pi­soiul familiei, prezent permanent lângă mama, alinându-i singurătatea și ținând-o de vorbă. Mi­tică era un pisoi vorbitor. Răspundea tututor în­trebărilor și făcea conversație, ca un om mare. Era de ajuns ca mama să îl strige, și de oriunde ar fi fost, pe stradă, pe acoperiș sau pe gard, răspun­dea. Și venea imediat acasă.

Cel mai bine se simțeau cei doi când mama se culca în pat, ca să doarmă, sau se așeza în fotoliu. Ime­diat, se înființa și Mi­tică, cel mereu dornic de mân­gâ­ieri. Dar nu era ego­ist, cum se spune că ar fi pi­sicile, răspundea la ofer­te, în­tor­cea alintul în felul lui pi­si­cesc: o lăbuță pusă pe ma­ma însemna „Ești a mea, pe veci!”, iar un mie­unat sub­­țirel însemna „Te iu­besc!”.

Nu am putut niciodată să înțeleg chimia exis­tentă între ei, afecțiunea enormă dintre o fe­meie și o pisică, iubirea pe care și-o dăruiau. Ci­titoare fidelă a revistei „Formula AS”, mama citește toate po­veș­tile cu animale și se minunează de cât de în­țelepte și iubitoare sunt. Până să îl aibă pe Mitică, a mai iubit mult de tot un pisoi, dar acela s-a lăsat doar iubit, fără să răspundă iubirii stăpânei sale, decât periodic și vag. Pot spune acum că Mitică a venit în familia noastră la momentul potrivit, de parcă s-ar fi gândit cineva că va fi nevoie de el…

Oferta sentimentală a lui Mitică s-a extins asupra întregii familii. Gata mereu să aline vreo supărare, reacționa ori de câte ori curgea câte o lacrimă. Un maestru al empatiei, cum se spune în ziua de azi. Odată, din senin, a început să miaune trist, privind fotografia tatălui meu. Cei care au pier­­dut de curând pe cineva drag știu că ima­ginația o ia razna, te gândești că un animal vede ceva ce tu nu poți vedea, simte mai mult…

Motanul Mitică a dăruit iubire și mângâiere mai mult decât toți membrii familiei la un loc. Când mergeam la cumpărături, cel mai important era să-i luăm lui Mitică mâncarea preferată. Când vorbeam cu mama la telefon, prima între­bare era: „Ce faci?” și a doua, invariabil: „Ce face Miti­că?”… Și ea povestea bucuroasă ultimele întâm­plări din viața motanului, cât este el de inteligent și de drăgăstos, cât de mult o ajută să treacă peste mo­mentele grele de singură­tate…

Vorbesc la trecut, pentru că dragul nos­tru mo­tan Mitică a dis­părut, lăsând un gol cos­mic în su­fletul tu­tu­­ror. Mama e dis­pe­rată. A fost căutat, stri­gat, visat, po­vestit… nimic nu l-a adus îna­poi. Gân­dul că nu mai este se insinuează cu bruta­litate, dacă trăia, ar fi venit chiar și târându-se înapoi, chiar și numai pentru a se mai întinde o dată în poală la mama, așteptând mân­gâieri. Și-ar mai fi întins o dată lă­buța peste mâna ei, spu­nându-i, din priviri, „te iubesc”.

Rămas bun, Mitică, oriunde te-ai afla! Și dacă poți, vino măcar în vis, să te mai așezi o dată în poa­la mamei, care suferă de singurătate și dor. Mama încă te mai strigă, Mitică, pisoi iubit!

LAURA C. – Rm. Vâlcea