Mariupol, oraș martir

Cine a citit despre orașele Germaniei, bombar­date de aviațiile americană și britanică în iarna anu­lui 1945, își poate imagina cu ușurință cum arată un oraș ucrainean bombardat nebunește, cu ură și dis­perare rusească, în zilele noastre. Cum a fost Dresda la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, așa este portul și centrul industrial Mariupol, aflat la 50 km de Rusia, pe drumul spre Crimeea. Distrus în pro­­porție de peste 90%, înconjurat de trupe cecene par­că turbate, de zeci de tancuri, de sisteme de lansa­re a rachetelor Iskander, care lansează câte o serie de bombe la fiecare 10 minute, zi și noapte, în oraș sunt captivi circa 200.000 de ucraineni, care nu au reu­șit să se evacueze. „Depuneți armele”, i-a aver­tizat ge­neralul Mihail Mizintzev. „Toți cei care de­pun ar­mele au garantată ieșirea în siguranță din Mariu­pol”. Dar miile de bătrâni, femei și copii care au încercat să scape din încercuire nu au fost lăsați, cu toate că militarii acceptaseră o înțelegere. Ce generos a devenit dintr-o dată tovarășul general! Armata a fă­cut praf orașul, cu toate clădirile administrative, culturale și istorice, pre­cum și cu toate monu­mentele, alături de zeci de blocuri de locuințe. Dușmanii ar da mai multe bombe, mai multe ra­chete, dar ce să mai bombardeze? Nu mai sunt clădiri, nu mai sunt uzine metalurgice, nu mai sunt blocuri neatinse, nu mai sunt stații de ben­zină, nici parcuri, nici piețe agroalimentare, nici magazine, nici mall-uri, nici Școala de Artă, nici Tea­trul Național. Nu mai sunt școli, nici grădinițe, nici spitale, nici maternitatea a cărei distrugere a îngrozit Lumea… O localnică, Nadejda Sukhoru­kova, intră pe Facebook și povestește: „În acest oraș, toată lumea așteaptă să moară. Eu sunt sigură că voi muri în curând. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare”. Într-adevăr, oamenii nu mai au curent electric, mâncare sau apă, trăiesc numai în subsoluri, în frig, înveliți în pături. Armata Roșie vrea portul, ca să obțină o legătură continuă între Rusia și Crimeea. Ucrainenii tocmai acest lucru nu-l vor. Rezistă de sub pământ, împreună cu armata. Ni­meni nu este înmormântat. Polițiștii îi sfătuiesc pe membrii familiilor celor decedați să-i pună pe balcon. În multe dintre balcoanele nedistruse de bom­be se află câte o rudă decedată. Nadejda Sukho­rukova povestește mai departe: „Nu sunt mașini, nu se aud voci, iar pe bănci nu sunt copii și bunici. Chiar și vântul a murit. Viața din orașul meu s-a mu­tat în subsoluri. Încerc să plâng, dar nu pot. Îmi este milă de mine, de rudele mele, de soțul meu, de vecini, de prieteni. Mă întorc în subsol și ascult acolo un sunet urât, de metal. Au trecut patru săptă­mâni și nu-mi vine să cred că a existat o altă viață”. Războiul contra civililor pașnici înfierează Rusia cu o pecete a cruzimii, care nu-i va fi niciodată iertată.

Ion Longin Popescu