Oaspeți dragi

În amintirile nostalgice ale bătrânilor de la noi, ima­ginea ve­chilor sate din zonele cu bălți și râuri era asociată și cu prezența pitorească a berzelor, cu cui­bu­rile lor cocoțate pe vârfurile unor acoperișuri de case sau pe crăcana unor stâlpi de fântână cu cumpănă. Și câți săteni nu doreau să găzduiască ast­fel de oaspeți dragi, pentru că se știa de la bătrânii bă­trâ­nilor că op­țiu­nea berzelor nu era întâmplătoare, ci un semn cu sfântă semnificație, aducătoare de noroc în casa și familia celor aleși. (Mai nou, se știe că berzele evită lo­curile cu ira­diații telurice nega­tive – n. red.) Și într-ade­văr, la casele os­pitaliere, ber­zele aveau grijă să aducă în cioc prunci fru­moși și sănă­toși, spre fe­ricirea părin­ți­lor și bu­nicilor, prilej de joc și veselie la bo­tez, împreună cu ru­dele și me­­gieșii din sat. În ce-i privește pe cei care se în­cu­­metau să arunce cu pie­tre sau să strice cuiburile de ber­­ze, ei aveau de înfruntat nu numai hula întregului sat, ci mai ales pe­deapsa lui Dumnezeu, care știa toate și ve­­dea toate! Dar în astfel de situații, nici berzele nu stă­teau cu aripile „în sân”, mai ales când și puii le erau în pe­­­ri­col. Zburând ame­nințătoare pe deasupra ca­petelor ace­­lor nele­giuiți, în­cepeau să îm­proaște din anus cu o ploa­ie de stropi gre­țoși (cu tot ce puteau să stoarcă din mă­­run­taie), de sub care ori­ce răufăcător tre­buia să se în­de­păr­te­ze în fugă, ca să sca­pe de o atare pe­deap­să de ne­ui­tat…

În satele româ­nești de astăzi, poposirea berzelor este mult îm­pu­ținată, întrucât fântânile nu mai au stâlpi și cum­­pănă, iar paiele și stuful vechilor acoperișuri au fost în­­locuite cu tablă sau țiglă. Și totuși, revenirea ber­ze­lor în aceleași sate, chiar moder­nizate, ar readuce ceva din atmosfera și poezia lor de odinioară, sporind toto­dată și atracția de vizitatori, spre ospeție profitabilă. Pen­tru aceasta însă, acolo unde este cazul, localnicii tre­buie să asigure condiții propice de viață pentru în­dră­gi­tele zburătoare, în primul rând posibilitatea de a-și cons­trui noile cuiburi. Ar fi vorba doar de ridicarea unor stâlpi înalți, având în vârf o plat­formă din lemn cu parapet crenelat, pentru ca ber­­zele să fie atrase de ușu­rința construirii și fi­xării în siguranță a cuibu­lui lor din vreascuri și paie. (În Ardeal, în unele sate s-au cons­truit împle­tituri de plase metalice, așe­za­te ca niște coșuri pe stâlpii de telegraf.)

Amplasarea stâlpilor în apropierea vechilor cui­buri ar fi, desigur, un ele­ment atractiv pentru pe­re­chea de berze. Dar ampla­sa­mentele s-ar mai putea fa­ce și în alte locuri liniștite, însă și fără activități stre­­sante, acolo unde să poată fi văzut și admirat spec­­ta­colul vieții berzei, pasăre fidelă, armo­nioasă, exem­plu benefic de familie ideală.

MIRCEA H. – București