JORGE GEORGE PAPAGHEORGHE (cântăreț, prezentator TV): „Încerc să nu las spiritul machedonean să dispară”

„Am învățat să-i fiu recunoscător vieții”

– „Vine, vine primăvara…”. Prilej potrivit să te poftim la un interviu. Unde te întâlnești cu ea?

– Mulţumesc frumos pentru invitaţie, o apre­ciez enorm. Se întâmplă ca pri­măvara să vină când sunt pe dru­muri, pentru că de câteva săptă­mâni promovez „Insom­niac”, ultima mea piesă. Dar ca să fiu sincer, abia aştept să mă adun pe-acasă, să mă ia copiii în primire. Ei sunt primăvara mea. Perioada petrecută în pandemie m-a legat şi mai mult de ei, de căl­dura fa­miliei. Asta nu în­seam­nă că mă plâng de prea multe depla­sări. Ar fi chiar culmea să mă la­mentez că sunt plecat la con­certe şi pro­movări, după doi ani de lipsă acută de concerte! Din păcate, deși anul promitea foar­te mult din punct de vedere profesional, acum, de când cu războiul din Ucraina, se împu­ţinează iarăşi evenimentele pe care le-am aşteptat atât de mult cu toţii, public şi artişti. Lumea se teme, ţine de bani, e precaută. E foarte greu, am mulţi colegi care au re­nun­ţat total la ca­rierele lor mu­zicale, chiar au plecat din ţară. Eu mizez pe familie. Vreau să fiu un exemplu în toate pentru copiii mei, iar acest lucru îl pot realiza doar cu calm. Nu am toată ziua televizorul pornit pe ştiri, nu mă la­mentez de faţă cu ei, ci îmi văd de viaţă într-un aparent ritm ne­schim­bat. Cu pande­mia, am început să ne bucu­răm mai mult de prezent, iar cu războiul, să ne bucurăm de acum! Eu, personal, am do­bândit un puternic senti­ment de recunoştinţă anii aceştia şi intenţionez să-l păs­trez pentru tot restul zi­lelor mele. Nu vreau să mai iau vreodată viaţa aşa, de-a gata, ca şi cum mi se cuvine. Am în­văţat să-i fiu recunoscător.

„Sunt un machedon optimist”

– Seducător, elegant, talentat, cu mare priză la public. Imaginea ta ar trebui să stea în dicţionar lângă cuvântul „ve­detă”. Pe de altă parte, tu eşti extrem de discret, abia dacă ştim câte ceva despre tine… Ce crezi că ar trebui să știm neapărat?

– Sunt un machedon energic și optimist, care s-a născut la Constanţa, dar nicidecum în puf, precum observ câteo­dată că se crede despre cei care reuşesc în show business. Sunt copil de bu­getari, ambii mache­doni. Tata, profesor de engleză, mama, grefier. Ai mei nu au avut mij­loace să mă ajute în ca­rieră, de aceea am mân­cat o mulţime de pâine cu zahăr şi am dat din coa­te ani de zile ca să re­uşesc în Bucureşti. Am învăţat că munca te ridică deasupra celor­lalţi mai mult decât ta­lentul. Pe acesta din urmă l-am moştenit de la tata, care timp de douăzeci de ani a cântat la nunţi machedonene. Avea o trupă numită „Vlahos”, o for­maţie cu care joia, vinerea, sâmbătă şi dumini­ca a făcut întreaga Dobroge, plus Capitala, la nunţile aromânilor. După cum se ştie, în cultura noastră, nunta e un eveniment absolut special, grandios, care ţine câteva zile şi are o mulţime de tipicuri. Iar eu eram pe acolo. Eram prezent la repetiţii, mai şi cântam câdeodată, iar la con­certe, eram deseori ajutor de împachetat şi des­pachetat instrumente. Lucru pe care, evident, îl detestam. Mai târziu, aveam să aflu pe pielea mea că anii aceia mi-au fost şcoală pentru ce urma să ajung. În primul rând, tata m-a învăţat să cânt la pian. Într-al doilea, de la el am înţeles rutina unui eveniment, ce se întâmplă în spatele lui, în orga­nizare, în sutele de ore de repetiţii necesare unui program de o singură oră. Culmea este că atunci nici măcar nu voiam să cânt. Abia în adoles­cenţă, gândul acesta a început să-mi bântuie nopţile şi zilele, mă imaginam tot mai des pe scenă. Dar îmi spuneam încontinuu că nu voi cânta ca tata la nunți, pentru că mă visam pe scena mare, internaţională, nu pe cea mică, a eve­nimentelor restrânse. Mare parte din acele vi­suri sunt azi realitate, însă pentru succesul inter­naţional încă muncesc. Deocamdată, doar o me­lodie compusă de mine a făcut carieră în Eu­ro­pa. Este vorba de piesa „Dump”, pe care i-am compus-o Oliviei Addams şi care a ajuns nu­mărul 1 în Polonia, România, şi a avut mare suc­ces în multe ţări europene. Sunt, deci, un bă­iat de patruzeci de ani, care promite! Ha! Ha!

„Ai zice că ritmurile armânești electrocutează”

– George, cum de este muzica atât de pre­zentă în familiile de machedoni? Aromânii au mai degrabă o tradiţie pastorală, de mari oieri.

– Păstoritul presupune o mare singurătate, or ea se alină cel mai bine prin muzică. Lunile de um­blat singuri, prin munţi, făceau ca întâlnirile cu familia să fie cu atât mai zgomotoase, mai vesele, mai sărbătoreşti. La noi, lucrurile stau cam aşa: nicio masă nu are mai puţin de douăzeci de per­soane. Iar aici nu vorbim de me­sele de sărbătoare, ci de simple duminici. Când ne strângem, ne strângem toţi. Prin tradiţie, noi, machedonii, suntem extrem de aplecaţi către familie, iar eu cred că sunt o întruchipare destul de fidelă a acestui spirit: muncitor, modest, dar şi petrecăreţ. Noi, aro­mânii, avem o anumită ca­rismă, care ne ajută să facem spectacol. Am şi eu felul acesta de a fi, l-am avut de mic, încă de când, împreună cu trei verişori, făceam momente artistice de sărbători. Cântam, ne confecţionam costume. De Crăciun, nu repetam doar colinde, nici vorbă. La machedoni, totul trebuie să fie şi cu spectacol: muzică, dans, costume, show în toată regula. Familia înşirată pe canapea, iar noi, roşii în obraji de emoţie, dădeam spectacole an de an. Și nu erau aşa, de ochii lumii, ne pregă­team luni de zile, repetam, erau elaborate şi ţi­neam mult să iasă perfecte. Abia după reprezen­tația noastră, începea petrecerea, pornea muzica, iar cea machedonească e una foarte sonoră, miş­cată, atât prin instrumente, cât şi prin spiritul ei balcanic. Este foarte antrenantă. Eu însumi cânt în concerte câteva piese în aromână, şi lu­mea sare pur şi simplu de pe scaune la primele acor­duri. Zici că-i electrocutează ritmurile ma­che­doneşti, în trei secunde dansul e în toi.

– Vorbiţi aromână în familie?

– Da, în copilărie vorbeam doar în aromână, cu părinţii, cu bunicii. Mai vorbim şi azi, iar fiul nostru cel mic, David (5 ani), se amuză când ne aude. I se pare ceva atât de diferit. Karina, fata mea din prima căsnicie, rupe câteva cuvinte, aşa, cât să simt că tradiţia nu se opreşte la mine, că păstrează şi copiii ceva din spiritul străbunilor. Con­sider că e important, deşi nu sunt un om că­ruia să-i placă să privească în urmă. Chiar deloc. Din acest punct de vedere, nu sunt deloc un Rac tipic. În schimb, am as­cen­dent în Balanţă, iar zo­dia aceasta mă ca­rac­te­rizează întru totul. Nimic nu-mi place mai mult în viaţa asta decât echilibrul. Revenind la întrebarea ta, sunt un familist convins, iar a ţine familia unită în­seamnă şi a-i ţine vie şi is­toria. Deci, încerc să nu las spiritul machedonean să dispară, copiii mei tre­buie să aibă idee de istoria noastră, de limbă, de obi­ceiuri.

Carnețelul cu zile de plajă

– Eşti constănţean, pe lângă spiritul de ma­che­don, duci şi marea cu tine pe unde mergi?

– Sunt dependent de mare. Nu poate trece un an în care vacanţa să nu fie însoţită şi de zgomotul mării. Dă-ţi seama ce ah­tiat sunt după ea dacă, de­şi sunt constănţean, eu îmi notam în copilărie, într-un carneţel, câte zile de plajă adunam în fiecare an. Tata, fiindcă era profesor, avea vara liberă şi ne du­cea aproape zilnic pe pla­jă. Ne jucam, înotam, dar, bineînțeles, ne şi ţinea lec­ţii de engleză, mie şi suro­rii mele. Doamne, ce-mi pla­ce să privesc ma­rea!… Și să știi că oa­menii care au trăit lângă ea, sunt des­chiși, o poartă în inimă. Orizontul acela larg îți dă, parcă, po­sibilităţi in­finite, senzația că poţi realiza orice. De la balco­nul nostru, vedeam doar o mică fâşie de apă, o dungă îngustă, albastră. Dar îmi ajun­gea chiar și atât, ca să visez. Acolo îmi făceam planuri cum să-i demonstrez tatei că visurile me­le vor prinde contur în realitate, că voi face ceva cu viaţa mea. La şcoală eram bun doar la mate­matică şi la fizică, de aceea deseori eram considerat oaia neagră a familiei şi nu mi se dădeau mari şanse să fac ceva cu viața mea. Ba chiar, mult prea des, în copilărie, am auzit vorbe precum „eşti un ratat”, „vei ajunge un boschetar”. Nu făceam lucrurile ca la carte, nu funcţionam precum ceilalţi copii. Azi încep să înţeleg disperarea pă­rinţilor mei, frica lor că unicul fiu al unei familii de machedoni mândri ar putea rata lamentabil în viaţă. Ar fi ajutat, totuşi, dacă îmi acor­dau mai multă încredere, dacă ar fi încercat să mă cunoască. Mă rog, erau alte vremuri, părinţii erau preocupaţi să pună mâncare pe masă şi să ne crească cât pot ei de bine, dar, totuşi, eu aveam nevoie de ci­neva care să mă asculte. Ei bine, la un mo­ment dat, am găsit acel prieten: marea. Ma­rea m-a ajutat mereu, a fost acolo, în bucu­riile şi tristeţile mele. Cu ea vorbeam, cu tălpile ude am visat la viaţa pe care o am azi. Plaja a fost scena copilăriei mele. Pe nisipul ei mă certa tata când greşeam un cuvânt englezesc, pe nisip am plâns ca un nebun la douăzeci şi trei de ani, când tata a murit.

– A apucat tatăl tău să vadă că ai răzbit, că viaţa ta e una reuşită?

– Da, în 2003. Aveam douăzeci de ani. Atunci am câştigat concursul „Popstar” de la ProTV, alături de trupa Cocktail. Tata a fost surprins nu numai de vocea mea, care ducea note demne de scena Operei, ci şi de felul în care a observat că mă raportam deja la lumea destul de dură a show business-ului. Eu am iubit mereu indus­tria aceasta neier­tă­toare, din prima clipă am spus: eu de aici nu mai plec. Mult timp nu mi-a păsat cât câştigam, câte ore lucram zilnic, pentru că muzica şi televiziunea m-au acaparat pur şi simplu. Ei bine, când am observat că se poate şi trăi din pasiunile mele, atunci viaţa mea a luat o întorsătură categorică. Parado­xal, azi, oamenii mă cu­nosc mai degrabă ca pe un om de televiziune, ca prezen­tator, și mai puțin ca și cântăreţ. Un timp m-a deranjat, muzica fiind iubirea mea dintâi, dar acum mă cunosc suficient de bine cât să nu-mi mai stric liniştea cu astfel de lucruri.

„Îmi plac banii! De mic mi-au plăcut”

– Scrie în CV-ul tău că eşti absolvent de Studii Economice. Ce legătură au ele cu visurile tale, cu viaţa de artist?

– Am făcut facultatea de Studii Economice pentru că mi-am dorit să-mi depăşesc con­diţia. Îţi spun ceva cu toată since­ri­ta­tea: îmi plac banii! De mic mi-au plăcut. Aveam o Dacie amă­râtă la Constanţa, era bătaie pe ea. Când, în sfârşit, venea și rân­dul meu să o conduc, îmi imaginam că era o ma­şină de lux. Da, am făcut stu­dii economice ca să învăţ să fac bani, să am propriile afaceri, să nu-mi lipsească nimic şi să-mi pot întreţine fa­milia în mod decent. Eu şi Ra­mona, soţia mea, sun­tem şi par­teneri de afaceri, iar studiile în do­me­niu mă aju­tă enorm. Aşa cum îmi sunt de mare folos şi în muzică, unde îmi pot gestiona bine contractele.

„Cu capul sus și nasul jos”

– Se pare că visele tale rostite pe malul mării au fost ascultate. Ai o viață împlinită, aș spune că asta se vede chiar și în felul în care arăți: mereu impecabil, sigur pe tine.

– Azi, viaţa mea arată destul de aproape de ceea ce am visat. Dar am avut partea mea de su­ferinţă, m-am ridicat de multe ori de jos, am fost fra­te cu depresia. De aceea, eu îi învăţ azi pe co­piii mei să nu le fie frică să piardă. Eu a trebuit de atâtea ori să mă ridic după ce viaţa m-a trântit cu faţa de asfalt, încât a învăţa să pierzi mi se pa­re o lecţie esenţială. Dar asta nu înseamnă că în­tr-o zi nu vei ieşi câştigător. Am un divorţ dureros la activ, care m-a dat peste cap emoţional şi m-a ruinat financiar. La treizeci de ani, am luat-o de la capăt, de la zero absolut. Ştiu despre ce vor­besc. Am pierdut tot, pentru a obţine apoi cea mai mare victorie a vieţii mele: de nouă ani, mi-am recâştigat puterea de a iubi, am o familie demnă de podiumul olimpic. Dar am realizat-o cu umi­lin­ţă. Cu acea umilinţă pe care am învăţat-o de la tata: capul sus şi nasul jos! Adică, să fii încre­ză­tor, să priveşti lumea direct în ochi, să ştii ce vrei, dar să nu fii nicicând înfumurat. Nasul jos în­seamnă credinţa în Dumnezeu, înseamnă sme­re­nie, un lucru la care eu ţin enorm, cel mai mult în viaţă. Este, de asemenea, şi ceea ce m-a adus împreună cu soţia mea, pentru că amândoi gân­dim la fel. Ramona, soţia mea, trecuse la rândul ei prin drama unui divorţ, Ilinca, cel mai mare co­pil din familia noastră, fiind fiica ei. Ce minu­ne că toţi trei copiii noştri, deşi din mariaje di­fe­rite, se înţeleg perfect! Ce binecuvântare să gă­seşti în viaţă persoana cu care, după aproape zece ani de căsnicie, încă să poţi vorbi ore în şir! Mi se par daruri fabulose, pe care le preţuiesc mai mult decât orice.

Cât despre felul meu „arătos” de a fi, mi s-a mai spus, doar că eu nu fac un efort pentru asta. Aşa sunt. În plus, îmi place să fiu un exemplu şi consider că a fi mereu îngrijit este o formă de res­pect faţă de tine şi ceilalţi. Dar şi faţă de femeia ta: dacă ea depune efort zilnic să fie frumoasă pen­tru tine, de ce să nu o tratezi la fel? Nu în ulti­mul rând, faţă de fanii mei, cei care mă admiră, unii chiar copii. Să se înţeleagă bine: noi suntem cunoscuţi pentru că publicul ne aşază acolo, sus. Carierele noastre i se datorează exclusiv. Ei bine, atunci eu mă consider obligat să îi arăt publicului recunoştinţă în fiecare clipă. Nu sunt elegant, po­liticos şi prietenos doar pe scenă, ci şi pe stradă, la benzinărie sau la super­market. Da, sunt un machedon îngrijit, cu capul sus şi nasul jos!