Pissiota – tărâmul Maicii Domnului

E de douăzeci și șapte de ani în mânăstire, și aici va și muri, dacă o va ajuta bunul Dumnezeu. Când vorbește, maica Paho­mia pleacă ochii. Se sfiește, îmi spune că îi e greu să dea un interviu, își alege cuvintele cu mare grijă, în timp ce-și frământă mâinile, deși o simt că vor­bește din inimă, cu drag, fără cusur, de parcă Hristos i-ar zbura în fiece clipă de pe buze. Când și când, își ridică ochii din pământ și atunci mă străpunge privirea ei – vie, pătrunzătoare, plină de o viață care vine de pe tărâmul sfânt al credinței. Acesta cred că este și secretul tuturor maicilor de aici, de la Pissio­ta. Sunt înrădăcinate în viața locului, din care își trag seva asemenea copacilor și pădurilor din jur. Cred că dacă le-ai lua de aici, s-ar ofili în câteva zile, la fel cum se stinge un stejar pe care încerci să îl muți. Nu se prinde în alt loc și nici ele cred că nu ar putea trăi în altă parte, pentru că seva care izvorăște din pământul Pissio­tei nu e pă­mânteană. Ea vine de dincolo de fruntariile acestei lumi, din tărâ­mul acela în care Preacu­rata e Stăpână și Maică a tutu­ror. Tă­râmul primăverii netre­cătoare, al iubirii fără mar­gini și al lumi­nii neînse­rate.

„Eu sunt născută într-o familie de oameni simpli, dar foarte cre­dincioși, așa cum au fost tot timpul țăranii noștri. M-am născut și am crescut în Iași, dar părinții mei sunt de la sat și ne-au crescut în credință. Am o soră mai mare cu zece ani de­cât mine, care s-a călu­gărit la 22 de ani la Agapia. Mergând la ea, am prins drag de mânăs­tire. Îmi plăceau foar­te mult slujbele, felul în care se com­portau mai­cile una cu cea­laltă. Dar, ciudat, deși sora mea era acolo, locul nu mă atrăgea. Îmi era dragă călugăria, dar nu și Mâ­năs­tirea Agapia. Mă simțeam aco­lo ca o străi­nă – nu puteam să stau mai mult de o săptămână, deși mergeam la sora mea.” Pentru maica Pahomia zbuciumul nu avea leac. Ru­găciunile din copilărie, spuse sea­ră de seară cu părinții și frații ei, se împlineau acum în rostul mânăstirii. Doar că mânăs­tirea ei nu părea să fie de pe pământ, ci din cer. Era mai mult un dor. Și-a vărsat sufletul în fața duhovnicului, iar acesta a înțe­les – era făcută pen­tru călugărie, asta era limpede, dar trebuia să își caute mânăstirea. Un­de? Prin țară… Să ple­ce în pelerinaj pe la mai multe lavre și să rămână aco­lo unde va sim­ți că este, într-ade­văr, locul ei. Un loc pentru toată via­ța. Așa a ajuns la Mânăstirea Pissio­ta. Era la sute de kilometri de Iașiul ei drag, departe de oaza de viață duhovni­ceas­că a Moldovei. Pissiota era atunci în plină refacere. Desfiin­țată de comuniști, încerca, în 1995, să își reînnoade destinul frânt. Când a in­trat pe poarta lăcașului, maica Pa­ho­mia a simțit că zbuciumul ei luase sfârșit. „Când am ajuns la Mâ­năsti­rea Pissiota m-am simțit din prima clipă acasă. Atât de bine mă sim­țeam, de parcă aș fi intrat pe poarta casei mele. N-am simțit nicio clipă depăr­tarea de căminul părin­tesc, vă închipuiți că Iașiul este la mare distanță de Pissiota. Și acum simt tot așa – că aici este casa mea, iar la Iași, la părinții mei, când mai merg, sunt, de fapt, în vizită. Asta am trăit de la început, asta trăiesc și acum. Am înțeles că Dumnezeu îi rându­iește fiecărui om care intră în monahism, locul în care va viețui. Acum mă bucur că Domnul mi-a rânduit să rămân călugăriță aici, la Mânăstirea Pissiota. Știu că dacă m-aș fi călugărit în altă mânăstire, n-aș fi putut să stau prea mult. Aici e un loc cu totul aparte, aflat sub ocro­tirea Maicii Dom­nului. Sufletește simți că o putere nevă­zută ne ocro­tește și ne ajută atunci când avem ne­voie, dar nu e posibil să spui asta în cuvinte. Eu citesc către Prea­curata și rugăciuni din Ceaslov, dar mult mai mult mă rog Maicii cu cuvintele mele. Atunci parcă altfel trăiesc rugă­ciunea.”

Jertfa unui vlah

Ca să ajungi la Mânăstirea Pissiota trebuie să lași în urmă larma drumului care leagă Bucureștii de Ploiești și să te afunzi în Câmpia Vlăsiei. Satele, mărginite de păduri și lacuri, se leapădă de arhitec­tura orașului. Case de o frumusețe fără preț, mărun­te, cu cerdacuri răzimate pe stâlpi de lut, de abia se ițesc din dosul curților largi, străjuite de verdele livezilor care acum dau în floare. În satele acestea cerul se întinde nestăvilit de lucrarea omului. Ești doar tu și Dumnezeu. O liniște deplină, în care doar păsările și albinele din florile de măr ori de zarzăr îți cântă simfonia firii atinsă de primăvară. Odi­nioară, pe aceste locuri se întindea moșia „Poeana”, a doamnei Stanca, soața lui Mihai Viteazul. Așa aflăm că satul Poienarii Burchii, unde e Mânăstirea Pissiota, exista încă din secolul al XVI-lea. Mai aproape de noi, moșia a fost cumpărată de inginerul Nicolae Pissiota, de la generalul Gheorghe Anghe­lescu. Vlah de neam, Pissiota se născuse într-o fa­milie de ciobani în Grecia, studiase la Paris și se îmbogățise în Vechiul Regat, construind repede și trainic. Domnul l-a ajutat să treacă sănătos și nevătămat prin vitregiile primului Război Mondial. Scăpase cu viață și el și familia sa, cu cele trei fete. Își păstrase, ba chiar sporise averea, țara se între­gise, România era de acum mare și prosperă, iar Nicolae Pissiota, evlavios ca toți vlahii, și-a pus în gând să-i aducă mulțumire lui Hristos pentru toate, zidind o mânăstire pe care să o închine Maicii Dom­nului.

A amestecat în arhitectura bisericii toată fru­musețea locurilor pe unde s-a preumblat (de aceea, turla zveltă a sfântului locaș îți amintește de Italia, iar cupola de Grecia și Macedonia). Nicolae Pissio­ta a cumpărat moșia generalului Angelescu în 1919, la doar un an după Marea Unire. Nouă ani mai târ­ziu, în 1928, mânăstirea era gata sfințită. Ctitorul avea să mai trăiască doisprezece ani. A apucat să își dureze, sieși și soaței, morminte în subsolul bisericii mânăstirii. Nicolae Pissiota a trecut la Domnul la 80 de ani, în pace, încărcat de credință, cu un an înainte ca România să intre în vâltorile celui de-al Doilea Război Mondial. Om cu dare de mână, și-a zidit în ctitoria sa toată dragostea de frumos. A așter­nut pe podeaua sfântului locaș numai marmură de Carrara, iar frescele bisericii i le-a încredințat maestrului Costin Petrescu, cel care a pictat și Ate­neul Român. Catapeteasma, numai lemn de tran­dafir şi cireş adus din Grecia natală, a fost dăltuită de Anghel Dima, sculptorul statuii lui Eminescu din fața Ateneului din București. Dar ceea ce avea să veșnicească ctitoria acestui vlah cucernic și să îl așeze pentru totdeauna în inimile milioanelor de ro­mâni avea să fie icoana Axio­niței, pe care a pictat-o un por­tretist celebru în epocă – Eus­tațiu Stoenescu. Fiu al unui mare moșier oltean, a studiat la Paris, unde a și fost consa­crat. Foarte apreciat, a primit în Franța Legiunea de Onoare. Eustațiu Stoenescu a expus nu numai în Orașul Luminilor, ci și la New York, Roma sau Lon­dra. Muzee celebre ale lumii au astăzi în colecțiile lor picturile lui. Dar pentru cre­din­ța noastră ortodoxă, cea mai importantă operă a lui Eus­tațiu Stoenescu rămâne icoana Maicii Domnului pe care el a pictat-o pentru Mânăstirea Pissiota. În ea și-a închis nu doar ma­rele său talent, ci și o rugă de adorație față de Sfânta Fecioară, o rugăciune care va rodi, peste timp, mari minuni, minuni care vor schimba soarta Mânăstirii Pissiota, așezând-o la răscrucea drumurilor bătute de pelerinii din toate colțurile țării.

Martiriul și renașterea

În 1993, trei măicuțe de la Mânăstirea Ghighiu s-au oprit la poarta Mânăstirii Pissiota. Ctitoria ini­mosului vlah se ruina. Comuniștii desființaseră mânăstirea în 1963 – biserica fusese închisă, doar la marile praznice se slujea sfânta liturghie, dar nu de călugări, ci de preotul satului. În incintă, bolșe­vicii au înființat un dispensar, iar maicile au fost pur și simplu alungate. Pe cele tinere le-au trimis înapoi în lume, iar pe cele bătrâne le-au împrăștiat prin mânăstirile de lângă București care mai aveau voie să funcționeze. Peste ctitoria lui Pissiota s-a făcut apoi stăpân timpul. Copacii au năpădit curtea, iar vre­mea a început să muște din sfântul locaș. Trei­zeci de ani au trecut așa și, dacă nu ar fi fost maica Mihaela Novacovski, poate că astăzi biserica mâ­năs­tirii ar fi fost tot un locaș aparținând de sat. Ea însăși un om cu un destin excepțional, crescută de la trei ani în mânăstire, maica Mihaela a mers la Pa­triarhul Teoctist și l-a rugat să îi dea în grijă Mânăs­tirea Pissiota. Patriarhul a spus da, așa că ea, îm­preună cu alte două maici – Alexia și Irina Călin, au venit aici. Nu aveau nimic. Niciun ban și niciun sprijin, doar dragoste și râvnă. Le-a fost de ajuns. Harul le-a ținut de frig atunci când au fost nevoi­te să doarmă în fostele chilii ruinate, harul le-a astâmpărat și foamea, căci gospodăria nu exista pe atunci. Și tot harul le-a adus în preaj­mă multe tinere, ca maica Pahomia, venite de niciunde, să pună umărul la renașterea din dărâ­mături a unui vis. Și visul s-a împlinit. Când a plecat la Dom­nul, în anul 1997, maica Mihaela Novacovski i-a spus maicii Irina Călin, aleasă sta­reță în locul ei – „Să știi că voi muri în ace­eași zi cu părintele Cleopa!” Și așa a fost! Pe 2 dece­mbrie, maica Mihaela a proorocit din nou: „Iri­na, mamă, să ştii că astăzi la ora două eu mă duc la Domnul!” La două au pus să se tragă clo­po­te­le și, în câteva clipe, sufletul maicii Mihaela ple­ca la ceruri, așa cum prezisese. Lăsa în urmă un vis împlinit. Maica Domnului îl va lua și îi va face aripi.

Lacrimile Preacuratei

Trecuseră trei ani de când cele trei maici de la Ghighiu redeschiseseră porțile Pissiotei. Se împrimăvăra. Soarele prindea putere, zbicind pă­mântul dimprejurul mânăstirii. Măicuțele in­tra­­seră în Postul Mare și-și pregăteau de acum sufletul pentru bucuria albă a Învierii. Nimic nu avea să le prevestească marele miracol. Strigând din răsputeri, o măicuță ieșise din biserică și alerga prin toată obștea, chemându-și surorile să vadă minunea: icoana Preacuratei plângea. Mai­ca Pahomia își amintește și acum limpede acele clipe, deși peste ele s-au așternut două­zeci și șase de ani. „Eram aici, când Maica Domnu­lui a plâns pentru prima dată, în aprilie 1996. Mun­ceam prin mânăstire, când o maică a văzut minu­nea și ne-a chemat pe toate. Șiroiau lacri­mile din ochii Maicii Domnului! Am știut din prima clipă că e miracol. O mare bucurie mi-a cuprins ini­ma, o bucurie că Preasfânta Năs­cătoare de Dum­nezeu este ocrotitoarea noas­tră, că o avem alături de noi și că este mijlo­citoare către Dumnezeu pentru noi. Icoana a plâns atunci câteva zile. Au trecut apoi anii, iar în septem­brie 1998, din mâna Maicii Dom­­nului a izvorât mir. Această minune s-a repetat de mai multe ori. Mirul stă pe icoană câteva zile, apoi se usucă. Atât de des se în­tâmplă acest mira­col, încât a intrat în viața noastră călugă­rească. Trăim firesc, mereu cu gândul că Mai­ca Domnului este cu noi”. Pe lân­­gă lacrimi, Preacurata a mai trimis un semn lumii. Mai­cile mi-au spus că, după ce a plâns, chipul Preasfintei s-a schimbat.

Picto­rul Eustațiu Stoenescu o zugrăvise veselă și binevoitoare. După miracol, pe fața Măicuței s-a așternut o tristețe gravă. Colțurile gurii, înainte înflorite într-un zâmbet, au fost trase în jos de lacrimi. Să fi fost acesta un semn de mustrare pentru păcatele noastre, ale româ­nilor? Sau Preacu­rata ne arată prin asta că împreună pătimește cu noi durerile acestei vieți trecătoare? Nu vom ști niciodată. Ceea ce știm lim­pede este că de lacrimile Maicii Domnului a aflat, cu timpul, toată țara. Și că multe suflete chinuite și-au găsit în ele nu numai alinare, ci și curățire de păcate și putere de a începe o altă viață, de data aceasta închinată lui Hristos. Aici, la picioarele icoanei făcătoare de minuni, s-au reclădit destine, s-au sfârșit boli nă­praznice, s-au alinat întristări de moarte. Poate că una dintre cele mai tulburătoare vindecări miracu­loase s-a petrecut cu o profesoară de religie. Cânta în corul bisericii, iar la un moment dat, vocea a ajuns să o trădeze. Și-a făcut un con­trol, au fost des­coperiți câțiva noduli pe corzile vocale, iar medicul, suspicios, a făcut și o biopsie. Vestea a căzut ca un trăsnet – avea cancer și o singură nădejde, la Dum­nezeu. A alergat la Pissiota și i-a cerut Măicuței să-i cruțe nu doar viața, ci și glasul, ca să-L poată lăuda mai departe pe Hristos în biserică. S-a rugat mult, cu lacrimi. Undeva, în adâncul inimii, îi va fi înflo­rit o nădejde. A plecat de la mânăstire cu gândul că trecuse un hotar, că Dumnezeu îi întinsese o mână. Cu credința asta în suflet a mers din nou la medic pentru un control. Nu mai avea nici urmă de noduli. Maica Domnului o curățase de boală. Putea să-i cânte din nou.

Acoperământul iubirii

Asta mi-au mărturisit toți credincioșii ajunși la Pissiota: că deasupra locului simt un acoperământ pe care nu îl văd. De când se apropie de mânăstire, această cupolă de har iubitor le alină tot oful inimii, iar pe maici le întărește să își ducă mai departe cru­cea călugăriei cu multă bucurie. Pe ele Maica Dom­nului le-a ales din lume, le-a chemat aici de la mari depărtări, iar acum le ține strâns unite în dra­goste, pentru a-și sfinți viața lor și a pelerinilor.    De loc din Maramureșul pe care i-l ghicesc în vorbe și în ochii albaștri, Maica stareță Iustina Hotico s-a zidit cu totul în mânăstirea pe care o păstorește. E aici de douăzeci și cinci de ani, din prima cli­pă de când a intrat în mânăstire, și de aici nu ar putea pleca nică­ieri, niciodată, nici măcar o zi. „Să știți că să trăiești lângă o icoană făcătoare de minuni a Mai­cii Domnului e o mare bine­cu­vântare. Îți inspiră atâta har, de n-ai mai pleca de lângă ea. De câte ori am o povară, un necaz, o ispită, mă duc la Măicuța și acolo îmi găsesc ali­narea sufe­rinței și, mai ales, pacea sufleteas­că. Uneori citesc câte o rugăciune din cărțile de rugăciuni, dar, cel mai des, și eu și maicile, pur și simplu, mergem la icoană și-i spunem totul Preacuratei, ca unei mame. Când un copil cade și se rănește se duce plângând la mama, iar ea îl mângâie și îi oblo­jește rana – dragostea mamei îi ia parcă du­rerea. Așa și noi, când alergăm la Maica Domnu­lui, ni se ușurează suferința. Când merg în fața icoanei Preasfintei cu o problemă, parcă port ceva în spate, iar după ce plec de aco­lo, sunt ușu­rată ca un fulg. Merg, dar parcă zbor, și sunt alt om. De aceea să știți că eu îi cer ajuto­rul în orice pro­bleme am cu mânăstirea, chiar și cu taxele pe care nu le putem achita sau în pro­ce­sele pentru terenurile noastre. Când am fost foarte tulburată, am și pus dosarul pe care tre­buia să îl prezint în instanță la picioarele Maicii Domnului și i-am spus să facă așa cum știe ea mai bine. Mă las în mâinile ei cu toată nădejdea, că știu că ea ne va dărui atât cât trebuie să trăim.”

– În afara icoanei, simțiți prezența Maicii Dom­nului în viața de obște a mânăstirii? Sim­țiți că vă protejează, că se află în preajmă, că sunteți sub protecția Acoperământului ei? Vă întreb pentru că, în viețile sfinților, Acoperă­mântul Maicii Domnului    e văzut mereu doar cu ochii duhului, dar el nu este mai puțin real.

–    Da, de asta și plec rar, pentru că atunci când plec, mi se lasă un gol în suflet. Îmi e greu să stau departe, e ca și cum m-am îndepărtat de mama mea. Și mi-au spus asta și credincioșii sau pre­o­ții care ne calcă pragul: „Maică, în jurul mâ­năstirii se simte ocrotirea Maicii Dom­­nului”. Pentru a fi însă sub această ocro­tire a Preasfin­tei, trebuie să avem evlavie și să ne ru­găm ei cu credință. Că Măicuța ne împli­nește cererile și nevoile de fiecare dată. Nici nu te aștepți să primești atâta har de la ea. A­cum tre­cem prin încercări, poate nici nu ne gân­deam că vom ajun­ge să trăim aceste vre­muri. Dar să îi dăm slavă lui Dumnezeu și Maicii Dom­nu­lui, că în­cercările, atunci când vin, sunt trimise ca să ne apropiem mai mult de Domnul și de semenii noștri. Chiar dacă nu putem să le fim aproape fizic, să le dăruim ceva, măcar să le fim aproa­pe sufletește cu un gând bun, cu o vorbă bună, cu un zâmbet măcar, ca să poată merge mai departe prin viață. Așa vom vedea că lumina În­vierii lui Hris­tos va veni și în noi. Pentru că În­vierea se naște în inima fiecărui om.