De câte ori cumpăram de la piață cireșe mari și frumoase, aveam grijă să arunc câțiva sâmburi în grădinița cu flori din fața casei. Făceam acest gest ca o regulă, cu gândul că într-o zi va răsări dintr-un sâmbure un pui de cireș. Peste un timp, minunea s-a întâmplat. Am găsit o mlădiță cât o andrea, crescută printre straturile de crăițe înalte și viu colorate, care ocrotiseră plăpânda ivire a cireșului pe această lume. L-am ocrotit și eu câțiva ani. I-am pus gunoi de grajd la rădăcină, am bătut un par în pământ, lângă el, să se sprijine în vremurile vitrege ale toamnei și ale iernii, l-am legat să stea drept, în bătaia vântului. Și cireșul mi-a simțit dragostea.
A crescut frumos, și-a format o coroană plină de frunze sănătoase. Avea peste un metru înălțime și, din când în când, poposea pe crengile lui câte o pasăre. Începuse să fie băgat în seamă…
Dar povestea cireșului n-a semănat cu un basm… A venit o zi când viața lui s-a acoperit cu un „nor”. Cireșul crescuse din pământ foarte aproape de o conductă de gaze, legată de casa mea, la doi metri și jumătate înălțime. Dacă îl lăsam unde răsărise, peste un timp ar fi deranjat accesul și vizibilitatea conductei. Aceeași părere au avut-o și membrii familiei, ba mai mult, și cei care mă vizitau mă avertizau că cireșul nu este bine plasat. Îmi închipuiam cum ar fi fost primăvara, în fața casei, cu un cireș înflorit, și vara, cu un cireș plin de roade. Într-o toamnă, târziu, prin noiembrie, înainte de îngheț, am săpat și am scos cireșul. Se prinsese bine în pământ, cu o rădăcină zdravănă și destul de adâncă. L-am mutat cu mare părere de rău. Apoi am așteptat cu nerăbdare să vină primăvara. Am așteptat să înmugurească, să înfrunzească. Toți pomii din grădină se împodobiseră cu frunze și flori, numai cireșul meu nu dădea niciun semn de viață. Abia târziu, spre sfârșitul primăverii, pe crenguțe au ieșit câteva frunze plăpânde și gălbejite. I-am înțeles durerea. Cerea ajutor… Se lupta să nu moară… Dar de mutat, nu mai puteam să îl mut. L-am plâns în tăcere, i-am îndepărtat crenguțele care se uscaseră, l-am udat, l-am mângâiat, l-am rugat să mă ierte. Îl simțeam ca pe un prieten drag. Crescuse din sămânța pusă în pământ de mine, se înălțase, bucuros de lumină, îmi încântase privirea și sufletul, întărindu-mi credința că este și el, la fel ca mine, o făptură a lui Dumnezeu.
Să vezi minune! Anul acesta, acum, primăvara, pe cele două crenguțe care îi mai rămăseseră au ieșit muguri mulți. I-am cercetat cu atenție și am înțeles că prin tulpina lui urcă seva binefăcătoare a vieții. Cireșul meu mă iertase. Căința și dragul îl chemaseră înapoi, la viață. Cu bucurie mare și luminoasă, aștept să-i văd crengile împodobite cu primele flori.
GEORGETA G.
