CRISTINA PÎRV: „Eu pentru România am jucat, de aici am plecat, aici vreau să las ceva în urma mea”

În sporturile de echipă, Cristina Pîrv a fost, la volei, ceea a fost Gică Hagi la fotbal sau Cristina Neag la handbal: printre cei mai buni din lume în disciplina sa. A jucat prea puțin în România – doar la înce­put de carieră – pentru ca lumea să o cunoască mai bine și să-i recunoască va­loa­rea, așa cum se întâmplă în Italia, Franța sau Bra­zilia, țări unde a lăsat amintiri de neuitat ale uria­șului ei ta­lent. Azi, după aproape trei decenii petre­cute în străină­tate, Cristina Pîrv s-a întors aca­să ca să pună umărul la renașterea sportului româ­­nesc. Și-a deschis o acade­mie de volei la Cluj-Napoca și conduce o echipă de fete de pri­ma ligă, la Turda, în orașul său natal, din care a plecat la 14 ani ca să cu­ce­reas­că lumea. Am întâlnit-o pe Cristina Pîrv chiar la Tur­da: pozitivă, energică, pusă pe fapte mari. Știe clar ce-i lipsește sportului nostru și nu se ferește să pună degetul pe rană, cum n-a făcut-o nici când era căpi­tan al echipei naționale de volei și se lupta cu federalii și cu miniștrii ca să miște lucrurile în direcția bună. Crede, cu o în­că­pățânare teribilă, că România poate re­veni în elita sportului. E forma de pa­trio­tism a fetei care, acum 20 de ani, a refuzat oferta de naturalizare a Braziliei și, impli­cit, o medalie olimpică. Cu expe­riența do­bândită în străinătate, s-a întors s-o ia de la capăt, convinsă că viitorul României e pe mâini bune.

„Eu, care am fost tot timpul căpitanul echipei naționale a României, să joc pentru altă țară?”

– Cristina, ai revenit acasă, la Turda, după 27 de ani de străinătate: o viață de om. Ce te-a făcut să te întorci?

– În primul rând, familia m-a ținut aproa­pe de țară. Mama trăiește, este lângă mine și acum. Apoi, e normal să simți în inimă rădăcinile tale, oriunde ajungi și oricâți ani stai prin străinătate. Oricum, până în 2002 am venit tot timpul în Ro­mânia, la convocările echipei naționale, deci tot timpul am fost în legătură cu țara nu doar familial, ci și profesional.

A fost însă un moment, în 1999, când mi-am pus și eu, la modul foarte serios, întrebarea aceasta des­pre legătura mea cu România. În acel an, am primit din partea Brazi­liei oferta de a primi cetățenia și de a juca pentru Naționala lor de volei, la Jo­curile Olim­pice. Și chiar dacă marele vis al oricărui spor­tiv e să ajungă la Olimpiadă și, eventual, să câștige acolo o medalie, am refuzat oferta. Brazilia era, pe atunci, o echi­pă foarte bună, la Olimpia­da din 2000 au și luat medalia de bronz. Probabil, cu mine în echipă, ar fi luat o medalie mai stră­lu­ci­toare. Ei aveau jucătoare de ex­cepție și era clar că dacă au dorit să mă naturalizeze, au văzut în mine un plus pentru echi­­pa lor. Sunt conștientă că azi aș fi avut o medalie olimpică. Dar m-am gândit bine atunci și mi-am dat seama că nu puteam face acel pas. Mi-am zis: „Doar pentru ambiția mea de sportiv să fac asta? Eu, care am fost tot timpul că­pitanul echipei naționale a României, să joc pentru altă țară?”. Îmi era impo­sibil. Atunci când ai de luat astfel de decizii, vezi cu adevărat ce simți pentru țara ta. Simțeam cum clocotește sângele românesc în mine.

Nu regret decizia de atunci. Am mers pe dru­mul meu, am mai jucat până în 2002 pentru Ro­mânia. Dar frustrarea mea a fost mereu că nu aveam rezul­tatele pe care mi le do­ream la echipa națio­nală. În 2002, ultima oară când România a jucat la Mon­diale, ministru al Spor­tului era domnul Geor­giu Gingăraș. Eu tot timpul mă luptam cu fe­de­rația ca să scot ce era mai bun de scos din echi­pă. Și, la un mo­ment dat, a ieșit în pre­să un titlu: „Cristina Pîrv: «Federația se uită cu fun­dul la noi!»”. Am fost ime­diat chemată la minister.

M-am dus fru­mos, aveam pe o fițuică toate argumentele mele. L-am lăsat pe ministru să spună ce avea de zis, apoi i-am zis că vreau să mă asculte și pe mine 5 minute. I-am ex­pli­cat că noi am putea face performanță dacă, dacă, dacă, dacă… Pe puncte i-am explicat… Și mi-a zis, la final: „Nu vrei să vii președintă la Federația de Volei?”. I-am spus că nu asta era am­biția mea, ju­cam atunci în Italia, îmi era bine acolo, dar simțeam că noi putem face mai mult. Pur și simplu, nu îmi plăcea să pierd…

– România și-a pierdut, în ultima vreme, tra­diția jocului de echipă. Ce facem greșit de nu mai reușim să ne impunem la volei, la handbal, la fot­bal, deși avem „vârfuri”, sportivi de excepție? De ce elitele noastre fac performanță la cluburi, dar nu și la Națională?

– Eu cred că am rămas în urmă cu pregătirea. Am vorbit și cu fetele de la handbal chiar recent. La fot­bal, la fel, vorbesc tot timpul cu cei de la CFR Cluj: toată lumea se plânge de antrenori. Sincer, când am venit în România, am crezut că problema e că nu sunt copii care să-și dorească să facă sport. Dar când am deschis academia de volei de la Cluj, am rămas uimită de câți copii au venit. Apoi mi-am dat seama că proble­ma e la antrenori. Nu am evo­luat ca metodologie de lucru, iar asta e valabil de jos până sus. Problema e că nu accep­tăm niște schim­bări. Sportul a evoluat, e mult mai tacticizat, mult mai digita­lizat, lucrezi cu date, știi și unghiu­rile de lovire a mingilor, și viteza, și spațiile dintre jucători. Noi am rămas la faza cu fițuici și cu ana­lize ochiometrice.

Când m-am întors acasă, s-au găsit destui să-mi reproșeze de ce mă bag, de ce le zic eu ce să facă, în condițiile în care nu am ex­periență ca antrenoare. Noi avem mari personalități, dar nu le folosim. Pe mine, de exemplu, mă văd ca pe o amenințare tot timpul. Peste tot în lume, președinții federațiilor îi iau pe sportivii cei mai mari care au avut ceva de zis în spor­tul respectiv și investesc în ei, îi trimit la cursuri, la perfecționări, ca să scoată cât mai mult de la ei. La noi: „A venit Pîrv? Vrea să îmi ia locul!”. Nu, eu nu vreau să iau locul nimănui, vreau doar să aduc un plus, dacă se poate, așa cum am vrut și când eram jucătoare.

Am adus acum la echipă, la Turda, un antrenor brazilian care a fost la trei olimpiade, a fost mana­ger la echipa Braziliei și la fete, și la băieți, om cu 40 de ani de experiență. Nu a venit nimeni din România să îl întrebe ceva, să îi ceară părerea, să îi solicite să asiste la un antrenament de-al lui! La Târgoviște e, iarăși, un fost antrenor, campion mondial, sportiv care a fost la olimpiade. L-au chemat să antreneze și Naționala, dar mi-a zis că nu s-au înțeles din cau­za unor detalii mărunte… Noi de oamenii ăștia ar tre­bui să profităm la maximum. Sunt la un nivel ex­traordinar, știu tot ce înseamnă organi­zare, nu lasă nimic la voia întâmplării. De ce ne e frică să schim­băm?

„Și la mama, la Turda, când veneam, a doua zi făceam alergări”

– Ai plecat de acasă, de la Turda, la 14 ani, ca să faci performanță. Cât de greu ți-a fost să ajungi unde ai ajuns? Cum îi mai putem atrage azi pe tineri spre marea performanță? Se mai poate re­plica azi modelul tău?

– Discuția nu e despre tehnica sportului, ci despre voință. Eu mă antrenam foarte mult singură. Credeam că pot să fac mai mult. Nu mi-a zis nici antrenorul, nu mi-au zis nici mama, nici tata. Eu am avut asta în mine. Ambiția. La 14 ani, m-am trans­ferat la Dinamo, am plecat de acasă, de la Turda. Acolo, la Dinamo, mă antrenam cu băieții, alergam de una singură pe stadioane, eram obsedată să mai stau după ce terminam antrenamentul, pentru că nu îmi ieșise bine atacul din linia a doua. Îl rugam pe ridicător să mai stea 10 minute să mă ajute. Eu cred că acel plus contează, iar asta e valabil în toate domeniile: nu ești un jurnalist bun doar dacă muncești 6 ore, ești un jurnalist de top dacă stai și te documentezi 12 ore. Dacă vrei să fii dife­rit, trebuie să faci ceva diferit! Dacă vrei să fii sus, trebuie să faci ceva în plus.

Chiar ieri îmi spunea fiul meu: „Ma­ma, vreau să mă trezesc de dimineață și să fac niște flotări”. El singur a decis asta. I-am spus: „Asta sigur o să te ajute să progresezi. Dacă di­mi­neața și seara faci câte 10 flo­tări, într-un an vei fi mai sus de­cât colegii tăi”. M-am uitat re­cent cu fiul meu la un meci al lui Cristiano Ronaldo. Și mă între­bam, ca fostă sportivă, cum își mai găsește motivația, el fiind cel mai cel, și la bani, și pe Insta­gram, având și o familie frumoasă. A rămas la fel de mo­tivat, la fel de concertat, la aproa­pe 40 de ani. Dorința de a face mai mult tot timpul, asta formează mentalitatea. M-am întâlnit anul trecut cu un fost antrenor de la Națională și mi-a zis: „După Europene, v-am dat pauză, iar tu după 3 zile m-ai sunat și mi-ai spus că vrei să vii la antrenamente”. Așa eram: și la mama, la Turda, când ve­neam, stăteam liniștită o zi, a doua zi eram în Băile Turzii, pe pante, făceam aler­gări, făceam flotări. „Trei zile ai libere, mai lasă naibii sportul!”, zicea ma­ma. Eu, nu și nu.

„Când mă duc în Italia, nu plătesc la înghețată”

– Ai avut o carieră foarte plină. Care sunt cele mai puter­nice amintiri cu care te-ai în­tors acasă?

– În Brazilia, la un meci de­ci­siv pentru titlu, am avut 26.000 de spectatori în sală! Era și mama acolo, și a leșinat de emoție în tribună, când a auzit toată sala strigând: „Pîrv, noi te iubim!”. Am trăit satisfacții enorme și niște momente de neuitat. În Italia, la fel, și acum, când mă duc acolo, nu plătesc la înghețată, nu plătesc la pizza, nu plătesc nimic. După 20 de ani, lumea încă nu m-a uitat.

– În Brazilia, l-ai cunoscut îndeaproape pe marele Pele. Cum e omul Pele?

– Pentru mine e, sigur, un idol, dar îmi e și amic. Ne-am întâlnit la multe evenimente. Am o prietenă doctoriță de mare nivel, care e prietenă cu Pele, iar Pele este amba­sadorul spitalului pe care ea îl con­duce. De fiecare dată când era che­mat Pele la un eveniment, eram și eu chemată. E foarte simpatic, foarte disponibil. I-am cumpărat fiului meu un tricou cu Pele și l-am rugat să i-l semneze. El nu mâz­gă­lește ca alții, desenează, pur și sim­plu. Din acest motiv, nici nu prea dă autografe. Am stat 5 minute până a făcut desenul! Dar l-am răsplătit cu o țuică româ­nească, pe care i-o pro­mi­sesem. E foarte spiritual, foarte glumeț, foarte atent. Îmi vorbea tot timpul admira­tiv despre România, despre Mircea Lucescu. E un parte­ner de discuție foarte șarmant.

– Te-ai întors acum în țară și ai luat-o de la zero. Care sunt ambițiile cu care ai venit?

– Vreau să aduc un pic din mentalitatea pe care am întâlnit-o afară și în sportul românesc. Toată lumea a zis că de ce îmi fac academie la Turda, că de ce îmi fac echipă de volei feminin, că nu o să rezolv nimic. Acum nu avem sală pen­tru câți copii vin să joace la noi! Iar la echipă, la fel, avem fete care au ajuns, deja, de la Turda la echipa națională! Ce vreau să fac acum este ca în jurul acestui antrenor brazilian să mai cresc vreo cinci-șase antrenori care să învețe de la el, iar apoi să dea și ei mai departe ce au învățat. Am o academie de volei, dar am și o mini-academie de antrenori (râde). Sunt de acord să vină antrenori străini, dar să vină pe lângă ei oa­meni de la noi, care să înve­țe, să rămână învățătura la noi.

„Chiar dacă nu voi scoate din fiecare copil un mare campion, îmi doresc să scot un om mai bun”

– Cum a fost pentru tine să începi viața de după sportul de performanță?

– Eu nu știu să fac altceva decât sport. Și m-am simțit cum­va obligată să dau voleiului ceva din ce am primit, să dau și altora posibilitatea să facă ceea ce eu am făcut. Și, chiar dacă nu voi scoate din fiecare copil un mare campion, îmi doresc să scot un om mai bun. La Academie, din 100 de copii, poate doi sau trei vor face mare performanță. Dar ceilalți 97 sau 98 vor fi, în mod sigur, oameni mai buni. Gândul ăsta mă moti­vează să fac ce fac. Atât de mult le place copiilor voleiul, vai, Doamne! Simți cum se dezvoltă, simți cum învață unii de la alții. Asta mi-am dorit să fac, și unde mai bine dacă nu la mine în țară? Am cetățenie italiană, puteam să merg acolo, îmi era poate mai simplu. Dar mi-am zis că eu pentru România am jucat, de aici am plecat, aici vreau să las ceva în urma mea.

– Copiii tăi au crescut în străinătate. Cum s-au adaptat în România? Le place aici?

– Copiilor le place foarte mult România. În Bra­zilia, cum bine se știe, e mai periculos de trăit. Noi nu știm să dăm valoare libertății de aici, de acasă. În Brazilia, umblam cu mașină blindată, și tot tim­pul mă uitam în stânga și în dreapta. Aici e altceva. Copiilor le place în România, le place mâncarea de aici, de la bunica. Acum știu ce e Bra­zilia, știu ce e Europa, vorbesc spaniolă, vor­besc por­tugheză, vor­besc română: când vor crește mai mari, vor alege ei ce simt, unde vor să tră­iască. Eu, una, sunt împăcată că mi-am îndeplinit acest vis de a le arăta cum e să trăiești în România.