Plante orientale

– Au ocupat piața medicamentelor naturiste, surclasând plantele autohtone. În ce constă gloria lor? În ce zone ale sănătății funcțio­nează? Vă propunem o trecere în revistă a celor mai utilizate plante orientale, împreună cu afecțiunile pe care le vindecă –

Toate civilizațiile lumii dispun de un tezaur milenar de cunoștințe privitoare la întrebuințarea cu folos a plantelor medicinale. Rășina, rădăcinile și florile unor vegetale de origine orientală se găsesc menționate în paginile Bibliei și, mai târziu, în scrierile pro­fetului Mahomed. În secolul XXI, proprietă­țile lor curative nu-i mai preocupă exclusiv pe tera­peuți, ci au devenit deja un subiect de maxim interes pentru cercetarea științifică. Efectele lor sunt mult mai bine cunoscute în prezent, datorită procedeelor moderne de extracție a principiilor active. Administrate în doze precise, calculate la miligram, ele constituie remedii demne de încre­dere, ce pot alina suferințele unor oameni chinuiți de boli grave, ca afecțiunile reumatice sau can­cerul. Așadar, leacurile orientale n-ar trebui să ne lipsească niciodată din farmacia casei. Iată-le pe cele mai importante:

Șofranul, mirodenia divină

Staminele culese manual din florile de Șofran (Crocus sativus) sunt cel mai costisitor condiment din lume, întrucât, pentru a obține un kilogram, trebuie sacrificate până la 200.000 de flori. Fiind atât de prețios, i se atribuiau în antichitate puteri magice, era adus ofrandă zeilor și rezervat cape­telor încoronate. În gastronomia orientală, este folosit pentru a da un gust rafinat orezului fiert, supelor și sosurilor, peștelui și fructelor de mare, dar și dulciurilor. Din fericire, cu doar un vârf de cuțit se pot condimenta patru porții de orez. Firele de șofran proaspete sunt fie zdrobite și ames­te­cate cu apă, fie uscate în cuptor și apoi pisate. Tentați de profit, comercianții pun uneori în vân­zare falsuri. De aceea, e bine de știut că staminele veritabile sunt colorate într-un portocaliu închis și au un gust dulce-amărui, în vreme ce suroga­tele se trădează prin nuanța lor roșiatică, aroma slabă și gustul mai dulce. Șofranul de bună cali­tate se vinde în cantități foar­te mici și la prețuri va­riabile, dar în gene­ral ridicate – ex. Șofran pur, 1 g (Herbavit), Șo­fran eco­lo­gic, 0,5 g (Sonnen­tor).

Efecte

În ultimii ani, planta a fost intens studiată din perspectiva acțiunii ei terapeutice. Astfel, spe­cia­liștii au constatat că ea produce efecte anti­inflamatorii și antioxidante, stimulează sistemul imunitar, scade nivelul tensiunii arteriale, sus­ține buna funcționare a inimii și protejează cre­ierul. Totodată, este capabilă să influențeze pozitiv starea de spirit, combătând stresul și anxietatea. O serie de studii recente i-au atestat eficiența ca antidepresiv natural, cu condiția de a se administra un extract cu concentrație adec­vată (ex. Șofran extract (Vegavero), Saffron extract (PipingRock)). De asemenea, șofranul poate fi de ajutor și la diverse probleme ale pielii și mucoaselor. Iată o rețetă contra inflamațiilor cutanate: se pisează într-un mojar 10-20 de fire uscate de șofran și pulberea se amestecă apoi cu o linguriță de apă. Rezultă un concentrat cu care se vor tampona zonele afectate, pentru amelio­rarea acneei, ca și a infecțiilor herpetice din ca­vitatea bucală.

Curcuma, rizomul popular

Împreună cu alte aproape o sută de specii, Curcuma (Turmericul) face parte din familia Zin­giberaceae, fiind înrudită îndeaproape cu Ghim­birul. Asemenea lui, ea ascunde în pământ un rizom viguros, care îi servește ca depozit de nu­tri­enți. Aceasta este de fapt partea utilă a plantei, considerată astăzi un su­peraliment. Curățați de coaja lor maronie și as­pră, rizomii sunt fierți, uscați și în final mă­ci­nați, transformându-se într-o pulbere galben-aurie, cu aromă picantă și gust ușor iute – un in­gredient nelipsit din di­feritele combinații de curry. Patria Curcumei este India, care a rămas în continuare primul pro­ducător pe plan mondial, urmat de China, insula indoneziană Java și Pe­ru. Mereu prezentă în preparatele specifice din țările Asiei de Sud și ale Orientului Mijlociu, Curcu­ma a cucerit între timp și restul planetei. Se apelează la ea pentru asezonarea orezului fiert, a omletei, a legumelor trase la tigaie sau gătite la cuptor, a supelor și mâncărurilor cu carne de pui, curcan sau vită, a murăturilor și a dre­singurilor pentru salate. Iar în calitate de colorant natural, este introdusă curent în brânzeturi, iaur­turi, înghețată, sucuri de portocale, sosuri și pro­duse de patiserie.

Efecte

Medicina ayurvedică a descoperit valoarea curativă a plantei în urmă cu trei milenii și a folosit-o pentru a alina suferințele provocate de nenumărate boli. În zilele noastre, se cunoaște exact compoziția chimică a pulberii de turmeric: ea conține o serie întreagă de minerale (calciu, po­tasiu, magneziu, fosfor, zinc, fier, cupru, man­gan, sodiu), vitamine (C, E, B2, B3, B6), uleiuri esențiale și fibre. Însă principala ei substanță activă este curcuminul, căruia i-au fost dedicate în decursul anilor nu mai puțin de 11.000 de stu­dii. Acestea i-au confirmat pe deplin calitățile terapeutice, evidențiind faptul că el blochează înmulțirea bacteriilor și a virușilor, reduce febra, fluidifică secrețiile bronșice și calmează tusea, ajută ficatul să elimine toxinele din organism, contribuie la curățarea sângelui, normalizează nivelul colesterolului, activează circulația, pre­vine formarea trombilor, anihilează radicalii liberi și dizolvă plăcile amiloide din creier, îm­piedicând astfel instalarea bolii Alzheimer. Este considerat cel mai puternic antiinflamator natu­ral: experimentele au demonstrat că o doză sufi­cient de mare de curcumin, administrată zilnic, timp de câteva luni, produce efecte ce echiva­lează cu 55% din rezultatul unui tratament cu prednison. De aceea, se recomandă utilizarea lui în afecțiunile articulare, pentru atenuarea infla­ma­ției și creșterea mobilității încheieturilor și a tendoanelor. Dar poate că cea mai importantă dintre proprietățile curcuminului este aceea de a stopa dezvoltarea tumorilor maligne și apariția metastazelor. Atenție, însă: nu urmați cura pe cont propriu, ci numai după ce ați cerut sfatul unui medic. Dozajul tre­buie stabilit cu prudență, mai ales în cazul per­soanelor care suferă de gastrită hiperacidă sau ulcer, ca și al celor ce iau anticoagulante.

Chimenul negru – aurul faraonilor

Provenită din flora spontană a Indiei și in­tens folosită în medicina ayurvedică, planta s-a bucurat de o atenție spe­cială în Egipt, unde a fost cultivată din vechi­me pe suprafețe însem­nate, fiind supranumită „aurul faraonilor”. În­tr-adevăr, uleiul presat din semințele de chimen negru a fost descoperit de arheologi în camera mortuară a lui Tutan­ka­mon și se spune că marile frumuseți ale Egiptului antic, reginele Nefertiti și Cleopatra, l-ar fi în­trebuințat în scopuri cosmetice. Chiar dacă se regăsesc pe raftul cu condimente din bucătăriile europene, micile semințe negre sunt totuși mai puțin prezente în rețetele noastre culinare decât în cele din Asia, Orientul Mijlociu, Turcia și Grecia, unde ele sunt măcinate și utilizate frec­vent, la asezonarea mâncărurilor, de multe ori luând locul piperului.

Efecte

În același timp, Chimenul negru are o însem­nătate realmente uriașă ca plantă medicinală, fiind un puternic remediu revitalizant și calmant, stimulent și tonic general. Stimulează sistemul imunitar, însă fără a-l presa: acțiunea lui este adaptogenă, imunomodulatoare și, datorită acestui fapt, poate fi prescris inclusiv pacienților cu boli autoimune (spre deosebire de Echinacea, de exemplu). Multe studii realizate cu participa­rea unor suferinzi de astm bronșic, rinită alergică și neurodermită îi recunosc deja eficiența în combaterea alergiilor de diverse tipuri. Efectele lui antiinflamatoare și bronhodilatatoare sunt benefice în răceală și gripă, sinuzită sau bronșită. Poate fi administrat cu rezultate excelente la diferite tulburări și probleme apărute pe tractul digestiv, fie că este vorba de un disconfort stoma­cal, colici abdominale (la bebeluși), diaree, para­ziți intestinali, hemoroizi, hepatitele B și C (Chi­menul stimulează producția de interferon natu­ral), iar recent s-a descoperit că reușește să dis­trugă bacteria Helicobacter pylori, respon­sabilă pentru declanșarea ulcerului gastric. Re­glează pofta de mâncare și metabolismul, putând da o mână de ajutor în dietele de slăbit. Scade nivelul glicemiei și al colesterolului (în special al celui „rău” LDL), împiedică formarea de calculi re­nali, reduce tensiunea arterială, îmbunătățește memoria și previne instalarea temutelor boli Alz­heimer și Parkinson. Extern, uleiul de Chimen negru se poate utiliza ca tratament pentru pso­riazis, eczeme, infecții fungice sau acnee. Totodată, întărește firul de păr și unghiile, hidratea­ză pielea, estompează ridurile și elimină petele pigmentare. Apli­cațiile pe piele oferă de ase­me­nea protecție împotriva mușcă­turilor de căpușe – nu numai la oameni, ci și la câini, pisici sau cai – ex. Ulei de chimen negru (HerbaSana), Ulei de chimen negru presat la rece (Solaris), Ulei bio de chimen negru (Pro­nat), Ulei de chimen negru pre­sat la rece (Herbavit).

Tămâia, implicată în lupta cu cancerul

Rășina arborelui de Tămâie nu servește doar la fumigații liniștitoare. Utilizarea sa în scopuri medicale constituie una dintre cele mai vechi forme de terapie consemnate în istoria umanității. În antichitatea greacă, Hipocrate se entuziasma de succesele obținute cu ajutorul ei în calmarea durerilor și vindecarea afecțiunilor respiratorii. Iar marea fitoterapeută germană din secolul XII, călugărița benedictină Hildegard von Bingen, era, de asemenea, pe deplin convinsă de proprietățile analgezice ale tămâii. De atunci până astăzi, valorificarea ei în practica medicală s-a diversifi­cat și multiplicat continuu. În prezent, ea este implicată chiar și în lupta cu cancerul, deoarece studiile au dovedit că, spre deosebire de citosta­tice, Tămâia atacă selectiv celulele maligne, lăsând neatinse țesuturile sănătoase. La pacienții reumatici, ameliorează semnificativ durerile, re­duce inflamația, sporește mobilitatea articulațiilor și capacitatea de efort. În cazul durerilor provo­cate de contuzii sau luxații, sunt recomandate compresele: se sfărâmă un bulgăraș sau doi de tămâie, se pun în ulei pentru câteva zile, după care uleiul este strecurat, se îmbibă în el o pânză curată și se așează pe locul afectat. Administrată intern, tămâia protejează ficatul împotriva acțiu­nii substanțelor toxice și a virușilor, stopează evoluția hepatitei cronice spre ciroză și reduce dimensiunea chisturilor hepatice neoperabile, stimulează funcția de filtrare a rinichilor, deter­minând o scădere a valorilor creatininei și ureei, dizolvă calculii renali și previne formarea lor din nou, coboară treptat nivelul glicemiei la diabe­ti­cii care sunt încă noninsulinodependenți, elimină excesul de secreții bronșice și ușurează respirația bolnavilor de astm sau emfizem pulmonar, nor­malizează colesterolul și trigliceridele, îmbună­tățește irigația sangvină a mușchiului cardiac, crește elasticitatea și rezistența vaselor de sânge, împiedicând inflamarea lor și apariția trombilor. Însă Tămâia acționează și în planul sănătății mentale: îmbunătățește tonusul psihic, combate depresia și anxietatea, consolidează memoria și ameliorează coordonarea motorie la pacienții cu scleroză multiplă.

Smirna, darul biblic

Alături de Tămâie, și Smirna face parte din ofrandele despre care Biblia ne povestește că au fost aduse pruncului Iisus de magii de la Răsărit. Este o rășină parfumată, obținută prin crestarea scoarței unui arbore ce crește în peninsula arabă și pe coasta de est a continentului african. Dato­rită mirosului deosebit de plăcut, se întrebuințea­ză frecvent la fumigații sau la ceremonii reli­gioase.

Efecte

Proprietățile antimicrobiene și antiparazitare ale acestui tip de rășină au fost remarcate încă din timpuri străvechi. Egiptenii întrebuințau uleiul de smirnă la îmbălsămarea mumiilor, iar medicina tradițională l-a utilizat ca remediu contra leziu­nilor și a infecțiilor, deoarece reduce inflamația, calmează durerile, distruge germenii patogeni și favorizează cicatrizarea rănilor. Sub formă de tinctură sau unguent, smirna este recomandată pentru tratarea inflamațiilor gingiei sau ale mu­coasei bucale – și, de altfel, ea se găsește inclusă în compoziția unor paste de dinți și ape de gură. Iar cu infuzia preparată din 3-4 boabe de Smirnă, ținute jumătate de oră într-un pahar de apă clo­cotită, se pot face frecții la membre, pentru acti­varea circulației deficitare.

Pelinul, doctoria amară

Denumirea științifică a Pelinului – Artemisia absinthium – provine de la zeița vânătorii din mitologia greacă, Artemis, căreia îi era consacrată planta. Principala ei substanță activă este arte­misinina, a cărei descope­rire i-a adus cercetătoarei chineze Tu Youyou, în anul 2015, premiul Nobel pen­tru fiziologie și medicină, întrucât acest compus ve­getal a devenit ingredientul de bază al unui preparat farmaceutic extrem de eficient împotriva malariei, cu ajutorul căruia au putut fi salvate milioane de vieți omenești. În prezent, spe­cialiștii Institutului Max-Planck din Potsdam stu­diază posibilitatea utiliză­rii artemisininei în tratarea leucemiei, ca și în com­baterea virusului SARS-CoV-2.

Efecte

Însă, dincolo de ceea ce se petrece în sferele înalte ale științei, Pelinul ne este cunoscut prin tradiție ca o plantă de leac, ce poate fi culeasă de pe câmp sau cultivată în grădină, pentru alinarea diverse­lor noastre suferințe tru­pești. Cu o lingură de flori și tulpini uscate, lă­sate 5-10 minute la infuzat în 250-300 ml de apă clocotită, se prepară un ceai care, pe lângă efectul său diuretic, stimulează digestia, elimină paraziții intestinali, balonările și arsurile gastrice, servind de asemenea ca adjuvant contra bolii Crohn și a hepatitei. Cei cărora gustul li se pare prea amar au posibilitatea să-l îndulcească, adăugându-i puțină miere. Se pot face cure de ma­ximum 3 săptămâni, cu precizarea că infuzia nu se bea cu cana, ci se ia doar câte o înghițitură la fiecare sfert de oră. În doze mai mari, planta de­vine toxică, riscând să provoace crampe, vărsături și chiar insuficiență renală. Același ceai se utili­zează sub formă de comprese puse pe răni sau arsuri, pentru a le preveni infectarea și a ajuta la o cicatrizare mai rapidă. Iar compresele cu ulei de pelin calmează zonele afectate de înțepături de insecte, urticarie sau alergii cutanate.

Menta, un elixir înviorător

Efecte

Dintre principiile active con­ținute în frunzele de Men­tă, cel mai important este men­tolul, un ulei eteric care, întins pe piele, produce in­stan­taneu o senzație de răcorire, activând totodată irigația sang­vină. Întrebuințat în in­halații, el desfundă nasul, di­lată bronhiile și calmează tusea. Tocmai din acest motiv, este prezent în numeroase pre­parate (soluții sau alifii) pen­tru tratarea răcelilor.

Aplicat pe tâmple, alungă durerea de cap, iar odi­nioară, când doamnele sensibile aveau obice­iul să leșine des, exista mereu la îndemână un flaconaș cu mentol, care le ajuta să se repună pe picioare.

Pe lângă aceasta, frunzele de Mentă au pro­prietăți antispastice și reglează digestia. Ele pro­duc și un efect înviorător, deoarece stimulează în același timp activitatea creierului (însă moderat, fără a crea o stare de nervozitate). Iată cum vă pre­parați o infuzie înviorătoare, aromată și plă­cută la gust: turnați 200 ml de apă clocotită peste o linguriță de frunze proaspete sau uscate, aco­periți vasul pentru 20 de minute, apoi strecurați. Se pot bea una sau două căni zilnic.