Dacă există o lecție care ne pare limpede acum, după toate câte s-au întâmplat în ultimele săptămâni, e că vremea împăciuitorismului a trecut. Pus în fața faptului împlinit, occidentul acceptă, azi, că vorba bună nu a funcționat ca strategie de conversație cu un personaj din categoria președintelui rus Vladimir Putin. Tot timpul scurs în schimbul de amabilități ipocrite cu Putin, în speranța că ar putea fi îmblânzit (vezi înfeudarea Germaniei față de gazul rusesc) a fost timp pierdut pentru lumea civilizată și timp câștigat pentru agresori. Poate că un alt ton al Uniunii Europene sau al NATO nu ar fi împiedicat războiul de azi, căci Putin își putea fabrica oricum un pretext ca să dezlănțuie iadul asupra Ucrainei, dar măcar lumea ar fi fost mai pregătită pentru ce avea să urmeze. Mulți sunt uimiți de teribila rezistență ucraineană: dincolo de patriotismul manifest al vecinilor noștri din nord, explicația e că, în timp ce cancelariile europene rumegau la nesfârșit vorbe goale la adresa Moscovei, Ucraina a lăsat deoparte împăciuitorismul și, avertizată de invazia asupra Crimeei din 2014, s-a pregătit și s-a antrenat temeinic pentru un eventual război. Fără o analiză lucidă a situației și fără o direcție strategică limpede, Kievul era de mult sub papuc rusesc. Dacă liderii ucraineni lăsau lucrurile la voia întâmplării, mizând pe „bunul-simț putinist”, conform tacticii UE, Rusia chiar ar fi câștigat războiul în trei zile, așa cum își propusese!
Puțini oameni politici din Europa au avertizat, ferm și sonor, în privința adevăratelor planuri ale Moscovei, iar, în împăciuitorismul general, ei au părut niște oi negre. Președintele României, la acea vreme, Traian Băsescu, a fost unul dintre cei puțini. Era tras de mânecă și pe la noi, pe acasă, că toarnă gaz pe foc, că provoacă fără motiv, că ne expune în fața lumii elegante. Timpul i-a dat, din păcate, dreptate fostului președinte. Și tot timpul – sau timpurile – evidențiază și mai mult diferența de prestanță și de atitudine dintre Traian Băsescu și demnitarii care au preluat după el conducerea țării. Ne-am complăcut și ne complacem în continuare într-o atitudine placidă, al cărei substrat pare a fi, de fapt, lipsa de strategie. Ani de zile am tărăgănat rezolvarea situației etnicilor români din Ucraina – acum, vedem bine, se va putea discuta despre acest subiect, când situația din țara vecină se va liniști. La fel tărăgănăm, tot dintr-un împăciuitorism păgubos, rezolvarea situației etnicilor români din Serbia. Și mai grav, tolerăm planurile tot mai manifeste ale lui Viktor Orbán în Transilvania. Lecția pe care istoria ne-o pune în față zilele acestea este că sunt lideri cu care vorba bună nu merge, și că dacă nu găsești la timp un ton just de discuție, nu faci decât să le dai timp să-și pregătească și mai bine ofensiva. Știm limpede că Viktor Orbán – recent reconfirmat în alegeri – are un plan clar de cumpărare și de controlare, bucată cu bucată, a Transilvaniei, dar și un plan de contaminare a zonei noastre cu tot felul de idei nocive. Noi, în afară de amabilități diplomatice, ce plan avem? Căci vremea împăciuitorismelor a cam trecut…
Romanian