Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Poveşti din Micul Paris: GHEORGHE IONESCU GION (Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION)

Cântărețul casei regale

– „Invitatul” tău pentru evocarea de astăzi este mai puțin cunoscut decât celelalte glorii ale mu­zicii interbelice românești. Ce te-a îndemnat să îi spui povestea?

– Gheorghe Ionescu Gion a fost, de departe, cân­tărețul preferat al Casei Regale, fapt ce i-a conferit o aură aparte în epocă. Artist extrem de îndrăzneț și ino­vator, a reprezentat noul val al muzicii româ­nești, fiind ado­rat de tineretul din Capitală. Nu în ulti­mul rând, Gheorghe Ionescu Gion a fost bucu­reș­tean get-beget, născut și cres­cut în Micul Paris, ceea ce fa­ce din el un personaj emble­matic al epocii pe care o evo­căm.

– Gheorghe Ionescu Gion… distincția începe chiar de la cele trei nume. S-a năs­cut într-o familie de oameni avuți?

– Nici vorbă! Cele trei nume ascund o poveste tipic bourjois, din Micul Paris! O familie bucureşteană get-be­get, orăşeni de condiţie me­die. Locuiau pe Dealul Spirii, str. Sirenelor nr.7, într-o casă pe care Ioan, tatăl, o cons­truise cu mâinile lui, înainte de Primul Război Mondial. În 1909 s-a născut Gheorghe Io­nescu, Gion fiind un pseu­do­nim primit mai târziu, pentru că numele său era prea comun pentru scenă, „prea româ­nesc”. A copilărit acolo, în Dealul Spirii, în condiţii mai bune decât vecinii săi veniţi de la ţară, dar nu era vreun bogătaş. Făcea parte dintr-o familie cu aspiraţii înalte, cu părinţi care-şi doreau ca fiul să-i depăşească în condiţie, câştiguri și faimă. A absolvit renumitul liceu „Gheorghe Lazăr”, apoi a fost ghidat că­tre Facultatea de Medicină, iar el s-a supus. După primele trei luni de studii medicale, a avut prima lui autopsie. Studentul a leşinat pe loc şi niciodată piciorul lui nu a mai călcat în acea şcoală. Cam asta a fost cariera de medic pe care pă­rinţii o proiectaseră cu atâtea speranţe şi cheltuieli pentru băiatul lor. Manualele de medicină era foarte scumpe în acea epocă, cele mai bune erau scrise în franceză şi costau o mică avere. Părinţii studenţilor de la medicină fie erau avuţi, fie erau de clasă mijlocie şi făceau un efort considerabil să şi le poată permite. Ce importanță are în contextul biografiei artistului un astfel de amănunt? Una semnificativă, pentru că tânărul Gion şi-a vândut manualele procurate atât de greu de părinţi, iar în schimbul lor şi-a cumpărat un superb set de tobe nemţeşti „Ludwig”, cu o pictură pe toba mare reprezentând un peisaj montan. Kitsch, astăzi, dar absolut ultima modă în acea vreme! Tot din banii de pe manuale şi-a cumpărat şi un frac de la celebra casă de modă franţuzească a lui Jean Patou, din Normandia. Aşadar, pe când părinţii visau ca singurul lor fiu să devină medic, adică un om cu statut social sigur, apreciat, tânărul Gheorghe visa la succes muzical. Voia să fie cân­tăreţ, un star pe Calea Victoriei. În 1928, în secret faţă de familie, a reuşit să obţină un contract la „Ră­caru”. După câteva săptămâni, s-a răspândit în oraş vestea că un puşti de nouăsprezece ani cânta la barul de noapte din Calea Griviţei. Cam tot atunci ajunge vestea şi la urechile Mariei, mama lui Gheorghe. Biata fe­meie s-a dus la local, l-a văzut sus, pe scenă, s-a umplut de ruşine şi a strigat la el să co­boare, până n-o crede lumea că-i vreun pui de ţigănaş. Am mai vorbit despre cât de josnic li se părea părinţilor de con­diţie bună ca odraslele lor să cânte în cârciumi. Ne putem imagina cearta din culise, din­tre tânărul Gheorghe şi mama sa, una care foarte posibil a culminat cu ameninţări legate de dezmoştenire. Aceasta era frica supremă a tinerilor mai răsăriţi din acea perioadă. Dar băiatul a rezistat. Probabil i-a explicat mamei că muzica era pasiunea vieţii sale şi că va ajunge un mult mai bun mu­zicant decât ar fi fost doctor. Patima din cuvinte a învins. Mama acceptă. Gheor­ghe Io­nescu rămâne la „Răcaru”, iar patronul localului este cel ca­re-i dă numele de scenă „Gion”. Cam trei ani a cântat acolo, timp în care chiar a devenit o ade­vărată celebritate a Bucu­reştiului.

– Glorie la nouăsprezece ani! Cum şi-a făcut loc prin­tre marile nume ale vremii?

– A prins un culoar bun, la începutul anilor ’30. Zavaidoc era deja în retragere, Cristian Vasile abia se apucase de cân­tat, singurul care făcea carieră puternică fix în aceeaşi pe­rioadă era Jean Moscopol. Aces­ta chiar trimite săgeți spre Gion, într-un interviu rea­lizat de Brunea-Fox în „Ade­vărul”, spunând că în muzică „au apărut în ultima vre­me, o grămadă de imi­tatori”. Mie mi se pare evident că se referea la Gion, tânărul care căpăta o notorietate ame­ninţătoare pe scena Micului Paris şi pe care-l acuza indirect că-i copia stilul. Invidia se justifica într-un fel. La numai douăzeci şi trei de ani, Gion pleacă la Berlin şi semnează cu casa de discuri germană Odeon. Primul disc cu­prinde melodiile „Inima-i un telefon”, pe o parte, iar pe cealaltă, cântecul ce i-a adus consacrarea, „Ve­cina mea de vis-a-vis”. Cu acesta din urmă fă­cea furori pe scenă, pentru că era un marş militar rit­mat, iar melodia era însoţită de un show cu fete îmbrăcate în haine ostăşeşti, a căror coregrafie făcea deliciul publicului. Cântecul este exact „Tre­cea fanfara militară”, cântată de Dan Spătaru în anii ’60, evident, cu alte versuri. De ce altele? Pen­tru că varianta originală are anumite implicaţii „delicate”: vecina mea de vis-a-vis nu era una, ci mai multe, lucru promiscuu pentru comunişti, dar atât de gustat de publicul interbelic.

La pas, pe Victoriei

– Bogdan, de când tot spunem povești despre Micul Paris a venit primăvara. Cum crezi că ară­ta în Bucureștiul de acum aproape o sută de ani? Îți propun să-l urmărești pe Gheorghe Ionescu Gion, plimbându-se pe Calea Victoriei, într-o zi de aprilie…

Calea Victoriei (1932)

– Un moment bun pentru un astfel de „reportaj” ar fi anul 1932. Ni-l putem imagina pe Gion trecând pe Calea Victoriei, pe lângă afişul cu el însuşi, poster în care era numit „cel mai mare diseur al casei Odeon”. Că era marketing sau nu, nici nu mai contează, cert este că băiatul din Dealul Spirii reuşise. Când îi spusese mamei, în culisele de la „Răcaru”, că bulevardul Calea Victoriei îi va sta la picioare, nu exagerase. Îl vedem păşind elegant, fără palton, doar cu pălăria pe cap, cu câteva discuri de-ale sale la subraţ. Poate chiar le vindea cu auto­graf, în capătul Căii Victoriei, se proceda astfel în epocă. Iar el era „cineva”. Când cântai tangou, me­lodii precum „Iartă-mi” sau „Mai dă-mi ce altui n-ai dat”, când Calea Victoriei era ornată cu afişe cu chipul tău, când înregistrai la Odeon, vindeai bine, iar tu aveai abia douăzeci şi trei de ani, cred că e greu să nu te umfli puţin în pene. Aşadar, eu mi-l închipui călcând destul de dârz, prin lumina proaspătă a primăverii, zâmbind, mândru de sine. Cu această atitudine, de tânăr cuceritor, cred că un cameraman cu ochi bun l-ar fi remarcat imediat în mulţimea de pe Victoriei.

– Zâmbitor şi sigur pe sine, cu părul lins, dat cu briantină strălucitoare, apare şi în singura fotografie pe care o avem cu el. Îţi propun un stop cadru în relatarea ta, şi să vorbim puţin pe mar­ginea acestei imagini….

– Eu vă mai pun la dispoziţie încă două foto­grafii din colecţia mea personală, ambele primite de la Mike (Mihai) Ionescu, fiul lui Gion, din Sta­tele Unite. Ele reprezintă un afiş în limba germană şi o imagine minunată, cu artistul alături de nepoţi­ca sa, probabil de prin ’44-’45. Mă bucur nespus că le pot arăta prin Formula AS, ele fiind cu totul ine­dite. Şi fotografia de care mă întrebi este tot a fiu­lui, domnul Mike Ionescu, singura pe care a postat-o pe Google, pentru ca oamenii să ştie cum arăta tatăl său. Este o imagine tot din tinereţea artistului, o reclamă la Odeon, precum cele de care vorbeam mai devreme. O atitudine încrezătoare, de om feri­cit că semnase cu o casă de discuri atât de presti­gioasă. O reclamă, în care zâmbetul este obligatoriu prezent, pentru a vinde marfa. De data aceasta, marfa e discul de gramofon. Ţinuta este tinerească, cămaşă fără sacou, cu gulerul ascuţit, ceea ce re­prezenta chiar ultima modă la începutul anilor ’30. Ce mai, imaginea unui tânăr de succes din noul val, asta promova Odeon prin această fotografie. Hai­deţi să facem o comparaţie. Astăzi, dacă nu ai blugi, nu bei Coca Cola şi nu mergi în club, nu eşti un tânăr „cool”. Atunci, dacă nu aveai gramofon şi nu aveai un disc cu Gion, nu erai din „gaşca” modernă a noului val. Tinerii de pe Calea Victoriei din Micul Paris – în cămaşă cu guler ascuţit şi cravată crepo­nată (băieţii), în fuste cam scurte şi cu dresuri trans­parente (fetele) întorc capul, hipnotizaţi de privirea lui Gion din afiş. Prima reacţie: „A apărut un disc nou!”. A doua, fuga să-l cumpere.

„Oteteleşanu”– visul american

– Unde cânta Gion, după debutul de la Ră­ca­ru? Existau localuri în București pe măsura lui? Și ce cânta?

Intrarea restaurantului Oteteleșanu

– Foxtrot american sau, poate, superbul tango „Mala”, înregistrat în Suedia. Până acolo a ajuns la sfârşitul lui ’33, trimis de Odeon pentru a înregistra un disc. Ce impresionat trebuie să fi fost românul Gheorghe Ionescu la vederea oraşelor acelea din sticlă, pe care suedezii deja le construiau! Merita astfel de experienţe, pentru că muncea pe rupte. A fost angajat la Cazinoul din Sinaia. Ziua cânta acolo, la o bombonerie franţuzească, iar seara, la me­se, în Cazino. Miercurea performa la Teatrul Regal „Carmen Silva” din Eforie, iar de vineri până du­minică, cânta la Terasa „Oteteleşanu”, în Bucu­reşti. Multă muncă! Să faci asta săptămână de săp­tă­mână, la vremea aceea, navetă fără autostrăzi şi maşini rapide, era istovitor.

– Spui „Micul Paris”, spui „Oteteleșeanu”, o locaţie emblematică pentru Bucureştiul interbelic, scena confirmării marilor cântăreți. Există foto­grafii impresionante cu acest loc plin de istorie, o gră­dină de vară cu mese multe, verdeață, aglo­meraţie, parcă simți și fumul de mititei…

Cu nepoata

– Locul acesta are, într-adevăr, o istorie fantas­tică, încă de la 1850. Iniţial,    restaurant al boierimii, exclusivist, a devenit apoi locul preferat al scrii­torilor (Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, Mi­nulescu…). Trebuie neapărat menţionat că în pe­rioada interbelică, acest restaurant nu mai avea ni­cio legătură cu clubul elitist creat de Iancu şi Elena Oteteleşanu, pe Calea Victoriei. În 1932, când patronul îl „fură” pe Gion de la „Răcaru”, se încerca o reinventare a acestei terase, cam uitată de timp, o aclimatizare la noul context mondial. Gion este, într-un fel, salvatorul acelui loc, modernizarea lui i se datorează în mare măsură. S-a tras lozul câştigă­tor cu acest tânăr, prin aplecarea lui că­tre muzica americană, prin îndrăz­neala ver­surilor. Valsurile clasice, dansate la 1900 acolo, cu cupluri care se mişcau la distanţă de un metru unul de celălalt, erau înlocuite acum cu tango şi foxtrot în care corpurile erau lipite, ba chiar câ­te un picior mai îndrăzneţ al unui bărbat se strecura între genunchii doamnei. E important „Oteteleşanu”, pentru că aici a avut loc primul concert de jazz din România, iar după 1930, au început la terasă reprezentaţiile cinematografice cu sonor. Toate cinematografele din Ro­mânia erau mute, doar la „Oteleleşanu” puteai auzi actorii vorbind. Să nu cre­deţi că erau proiecţii liniştite. Dimpo­trivă. Nu existau „shhhhh”– urile fan­dosite de azi de la cinema, că, vezi Doamne, la film trebuie să fie linişte. Nici vorbă! Erai hai mare, se vorbea, se râdea, se făceau remarci deocheate la adresa actriţelor. Bietul pianist era cu un ochi la claviatură şi unul la ecran, ca să se sincronizeze. Tot la „Oteteleşanu” au adus americanii un kinetoscop, aparatul care completa imaginea cu sunetul original al proiecţiei. Din Statele Unite apar pe terasă şi musicaluri pe fundal de jazz, cu trupe adevărate de afro-ame­ricani. Chiar şi cele cu Al Jolson, actor alb, care juca cu faţa pictată în negru. Carevasăzică, acesta era noul context mondial de care vorbeam: America! Res­taurantul a fost cumpărat de com­pania de telefonie americană IT&T, care, după câţiva ani, chiar a dărâmat terasa şi a construit pe locul ei celebrul Palat al Telefoanelor, primul „zgârie-nori” din Ro­mânia. Dar până la acest moment, terasa a fost reînviată de Gion şi probabil că în ur­ma succesului său a mai rezistat şi câţiva ani după aceea. Devenise un loc al tineretului, un centru cultural american în toată regula. Enormă, cu foarte multe mese. Clar, planul tinerilor, sâmbătă seara, era acesta: „Mergem la Oteteleşanu, vedem un film cu sonor, mâncăm o frip­tură de vită, un nisetru, sau doi, trei, mititei. Bem un vin bun. Apoi ne cântă Gion un tango ar­gen­ti­nian şi un cântec american.”. Iar el o făcea exem­plar, alături de Lev Levici, vio­lonist evreu, şi con­trabasistul Cristea, zis Fotache Prinţu’, care-i ţi­nea şi vocea a doua. Tot dom­nul Mike Ionescu mi-a spus că tatăl său era singurul cântăreţ din estul Europei care purta pe scenă cămăşi americane „Manhattan” şi pălării „Dobbs & College”. Un tânăr foarte curajos, care cânta în 1933 melodii precum „O, Mona”: „Azi toate-n lume s-au schim­bat, ooo, Mona. Nimic nu e ca altădat’, ooo, Mo­na”, un country american. Dar nu în origi­nea cân­tecului stă curajul, ci în faptul că în strofa a doua apare un personaj homosexual: „… dar dânsul pare indispus şi cred că are sex opus…, ooo, Mo­na, ce glumă, ce haz…”. Un cântec sa­tiric, tipic american, la mare modă peste Ocean. Se râdea pe astfel de subiecte, încă nu se mergea la puşcărie pentru ele, cum se întâmpla după 1947. Aşadar, un tânăr care cânta atât de deschis, cu trupă de jazz de cu­loare, pe terasă la „Ote­teleşanu”, mi se pare o imagine desprinsă din mi­cul New York, nu doar din Micul Paris. Gion reprezenta întoc­mai atitudinea tineretului vremii, relaxarea, apetenţa pentru modă, pentru călătorii, un căutător autentic al marelui vis american. Po­vestea vieţii lui până la finalul ei va dovedi acest lucru.

Între Marieta şi Palatul Regal

– Spre deosebire de majoritatea junilor primi cu succes pe scena interbelică, Gion s-a căsătorit, a avut copii. Imaginea de familist este cumva în contradicţie cu cea de dandy…

Grădina restaurantului Oteteleșanu

– Gheorghe Ionescu Gion a fost nevoit să se ma­turizeze foarte devreme, iar eu cred că intuiţia i-a spus că, dacă nu are o femeie foarte puternică lân­gă el, care să-l ţină cu picioarele pe pământ, se va pier­de. Devenise şi el robul luxului, vedem asta din hainele pe care le purta, dar cred că inteligenţa şi bunul-simţ nu-l lăsau să se piardă, şi de aceea a înţeles imediat că o familie, o responsabilitate îl vor ajuta. Să nu uităm că el câştiga foarte bine, într-o pe­rioadă delicată politic, iar economic, România tră­ia din plin efectul prăbuşirii Bursei de la finalul anilor ’20. Erau inclusiv proteste de stradă, din cau­za celebrelor „curbe de sacrificiu”, care tăiau drastic din salarii. Ţara era pe jar, dar chiar şi în aceste condiţii, Gion i-a cântat, în 1933, de patru ori rege­lui Carol al II-lea. De altfel, Gion a fost preferatul Casei Regale, cel mai solicitat cântăreţ acolo. Ei bine, luând toate aceste lucruri în consi­derare, dacă nu ar fi avut-o pe Marieta alături, eu cred că şi-ar fi pierdut minţile. E foarte greu să fii frumos, bogat, de succes, când lumea se prăbuşeşte în jurul tău. Ai nevoie măcar de un punct de sprijin, un stâlp, iar pentru Gion această ancoră era soţia lui. Apoi, cei doi copii, Mihai (Mike) şi Caterina, i-au devenit motiv să supravieţuiască.

– Ce însemna să-i cânţi Regelui?

– Primeai o solicitare să fii furnizor al Casei Regale. Furnizai servicii artistice, iar eu cred că era o minunăţie. Mergeai la Palat cu un Big Band de cincisprezece până la douăzeci şi cinci de oameni. Cântai la baluri de protocol pentru generali, amba­sadori, oameni politici, bancheri, industriaşi, negus­tori… La miezul nopţii, după ce balul formal se încheia, Gion alături de Lev Levici şi Fotache Prin­ţu’ porneau pe terasa Palatului, printre mese. Su­nau fabulos, ca o staţie. Prinţu’ îi ţinea terţele lan­guros, armonios, cântau melodii precum „Beau”: „Beau că viaţa prea scurtă îmi pare…, o lume întreagă mă-ntreabă de ce beau din cupa mea veş­nic plină”. Odă băuturii, ca să glu­mim puţin. Ne pu­tem doar imagina ce de bani câştigau, ce lume cunoşteau, ce deschi­dere aveau…

La pușcărie, cu Radu Gyr

–    Din nefericire, războiul şi schim­bările politice au spulberat strălucirea Micului Paris. Mai e loc de zâmbet în ultima parte a vieţii lui Gion?

Discul Gion – Germania, 1937

– Din păcate, fix contractele cu Casa Regală erau cele mai incriminatorii la venirea comuniştilor, în urma lor, te con­siderau duşman de clasă. Nu vom insis­ta, dar Gheorghe Ionescu Gion a fost tor­tu­rat unsprezece ani încontinuu. Un timp a împărţit celula cu poetul Radu Gyr. Cu toate astea, puţinele date despre el ne spun că nu a încetat să viseze. An de an, din 1960, de când a fost eliberat, până în 1979, el a solicitat viză să plece din ţară. Nouă­sprezece ani, neîncetat! Surprin­zător, în ’79 a primit-o pentru o excursie pe Dunăre, la Viena. La aflarea veştii, de emoţii, a făcut comoţie cerebrală, dar i-a supravieţuit, şi-a revenit, şi în şase luni pleca la Viena cu soţia şi copiii. De acolo au fugit cu toţii, unde altundeva, de­cât la New York?! S-a instalat în Man­hattan, chiar lângă Carnegie Hall şi Lin­coln Centre. A cântat pe tot parcursul ani­lor ’80. Iar până a murit, la nouăzeci de ani, a ascultat jazz la cluburile celebre din capitala mondială a muzicii: New York. Băiatul său, Mike Ionescu, devenit un reputat avocat american, mi-a poves­tit că tatăl său era fericit acolo, că a iubit mu­zica până în ultima clipă, că a cântat chiar şi la Lincoln Centre. Mi-a spus, de asemenea, că era un tată bun, dar mai ales un bunic extraordinar. Le cânta nepoţilor seara, la culcare, cu mare candoare. Sigur că vorbele fiului nu pot fi de­cât unele pline de dragoste, dar totuşi ima­ginea bă­trânului Gion, scăpat din ghearele co­mu­nismului, cân­tând tangouri nepoţilor la marginea patului şi apoi mergând să asculte jazz, la un pahar de bourbon, într-un club din Manhattan, este una po­trivită pentru a trage cortina. Nu văd altfel cum am putea stinge reflectorul de pe viaţa acestui minunat artist.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian