Congresul extraordinar al PNL-ului l-a confirmat pe generalul-premier Nicolae Ciucă fără concurent drept şef al partidului. Pentru a doua oară, în numai şase luni, liberalii îşi schimbă liderul. Şi tot pentru a doua oară, acesta ajunge în funcţie în urma unei derogări de la statutul grupării, care cere ca liderii, aleşi de delegaţii organizaţiilor teritoriale, să aibă o vechime de cel puţin cinci ani în formaţiune. O „ciudăţenie” care legitimează mai multe întrebări legate de soarta ultimului „partid istoric” al României. De ce, la putere fiind, îşi schimbă partidul liderul? Ce „greşeli” a făcut Florin Cîţu, ales cu mare tapaj în urma cu câteva luni, încât a trebuit să fie rapid înlăturat de la şefia formaţiunii? Care sunt „motivele” pentru care şi el, şi generalul Ciucă au fost promovaţi („paraşutaţi”) în fruntea PNL-ului, deşi au devenit recent membri ai săi? Şi-a epuizat oare gruparea „veteranii”, liberalii din convingere, cu vechi ştate în acţiunile programatice ale partidului? Am putea continua cu interogaţiile şi, evident, am putea găsi o mulţime de răspunsuri ce ar motiva „reaşezarea” structurilor de putere în al doilea mare partid al ţării. De la formula pragmatică a responsabilităţii generalului-premier Ciucă în dirijarea echilibrată a resurselor bugetului ţării, în contextul alianţei cu PSD-ul, la necesitatea păstrării „unităţii partidului”, sub aceeaşi autoritate politică şi administrativă; de la nevoia armonizării practice a poziţiilor PNL-ului cu cele ale PSD-ului, pe fondul multiplelor crize ce ameninţă ţara în proximitatea „războiului ucrainean”, am putea găsi toate justificările posibile. Dar atât întrebările legate de situaţie, cât şi răspunsurile date la ele converg spre o întrebare finală, care cere şi un răspuns pe măsură: mai este liberal, după ultima sa „resetare”, PNL-ul? În sensul acesta, am analizat „moţiunea” pe care, formal, premierul Nicolae Ciucă a înaintat-o congresului PNL în perspectiva alegerii sale. D-l general promite un proces radical de modernizare, sub sigla liberală, a României, astfel ca, în decurs de câţiva ani, ţara să se alinieze total la nivelul de dezvoltare al democraţiilor „clasice” occidentale. Descentralizarea administrativă şi debirocratizarea instituţiilor statului, promovarea pe merit în gestionarea afacerilor ţării şi formarea de „cadre” pentru aceasta (în siajul programului prezidenţial „România educată”), revenirea la alegerea autorităţilor locale în două tururi de scrutin, reformarea sistemului salarizării publice (pentru stimularea responsabilităţii angajaţilor la stat) şi a sistemului pensiilor (pentru anularea inechităţilor „speciale” care l-au viciat), restructurarea companiilor de stat, pentru atingerea eficientă a obiectivelor din PNRR, stimularea fiscală a întreprinzătorilor particulari autohtoni pentru valorificarea eficientă a resurselor naturale ale României etc. sunt problemele punctuale pe care noul lider liberal vrea să le rezolve. Teoretic vorbind, ele sunt extrem de corect selectate, şi transpunerea lor „pe teren” ar reprezenta o autentică politică liberală. Numai că, în România, politicienii ne-au obişnuit de mult ca „una să zică și alta să facă”.
Toate proiectele de modernizare expuse de d-l Ciucă au un „defect fundamental”: ele depind de „înţelegerea” PNL-ului cu PSD-ul şi UDMR-ul. Or, până acum, PNL-ul s-a pliat cu totul cerinţelor partenerilor săi, deşi solicitările nu i-au fost împlinite. Alegerea autorităţilor locale în două tururi este respinsă atât de PSD, cât şi de UDMR, chiar şi unii liberali fiind de acord cu renunţarea la ea, iar reforma sistemului de salarizare şi pensionare este blocată, în continuare, în birourile comisiilor parlamentare, iar despre descentralizare nici măcar nu se mai vorbeşte, iar restructurarea profesională a instituţiilor statului a devenit o simplă formulă propagandistică. Cum să promoveze PNL-ul specialiştii performanţi când, aşa cum s-a demonstrat la recentele numiri la ICR-urile din străinătate, liderii săi au trimis acolo oameni fără nicio legătură cu domeniul care ar trebui să afirme imaginea ţării peste hotare? Nu mai vorbesc de lungul șir de sinecuri puse la dispoziţie (în parteneriat cu PSD-ul şi UDMR-ul) clientelei de partid. Cum să performeze economic companiile de stat din România, când ele au devenit fief-urile unor „băeţi deştepți”, ce stipendiază partidele, alimentându-și concomitent „nepoţii” şi clienţii cu „roadele” alocărilor de la bugetul ţării? Aş putea continua cu exemplele, dar spaţiul pentru înşiruirea lor ar fi total insuficient. Nu este deci firesc să ne întrebăm dacă PNL-ul chiar mai este un partid liberal veritabil?
Schimbarea şefilor PNL-ului şi blocarea „vechilor liberali” par, mai degrabă, rezultatul unui proiect de „docilizare” a unei formaţiuni ce ameninţă încă să evolueze în afara „sistemului” ce administrează ţara. PNL-ul tinde să devină astfel un reflex „în oglindă” al PSD-ului şi, în timp, chiar o anexă a acestuia. Unii observatori – mai mult sau mai puţin detaşaţi – ar putea spune că „moţiunea Ciucă” este, în fapt, proiectul de viitor al liberalilor, suspendat actualmente din cauza situaţiei complexe – interne şi externe – în care se află România. Ideea ar putea avea acoperire dacă „liberalii” ar încerca să concretizeze principiile enumerate de Nicolae Ciucă prin înţelegeri tactice, cu partenerii lor de guvernare. Acceptând însă toate „impunerile” acestora, preluându-le, pur şi simplu, „obiceiurile”, PNL-ul – sub noua lui şefie – devine în fapt o „formă fără fond”.
