ÎPS IOAN SELEJAN (Mitropolitul Banatului): „Lumina Învierii nu poate nimeni, pe pământ, s-o oprească”

Mitropolitul Ioan al Banatului s-a născut în 1951, în satul Pietrani, județul Bihor. După studii de inginerie și automatizări în București, s-a înscris la seminarul teologic din Craiova, după care a studiat la Institutul Teologic Uni­versitar din Sibiu. Cursurile de specializare și studiile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim. Încă nu terminase studiile teologice când, ca frate de mânăstire și ca inginer, a restaurat mânăstiri importante: Tismana, Lainici, Polovragi, Bucovăț și Crasna. În minunile arhitecturale de la Lainici stă, în bună măsură, strădania ÎPS Ioan Selejan, din vremea când era stareț al acestui lăcaș. Din 1994, a fost episcop al eparhiei Covasna și Har­ghita, punându-și pecetea personalității sale fără egal pe construcția și refacerea de monumente isto­rice și bisericești, întemeind multe asociații, so­cietăți și fundații. Din 2014, a fost instalat ca Arhi­epis­cop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului. De la înfăptuirile sale fără egal, în cuprinsul episcopiei Harghitei și Covasnei,    ÎPS Ioan Selejan a dat curs unor noi izbânzi, reușind, în numai cinci ani, să scoată, cum se spune, „izvor din stânca de cre­me­ne”.

„Astăzi se răstignesc popoare întregi”

– Înalt Prea Sfinția voastră, sărbătoarea sfin­telor Paști stă anul acesta sub um­bra războiului din Ucrai­na, ale cărui imagini crude și sân­­ge­roa­se pro­duc spaimă și pa­nică. Vor întuneca ele și Lu­mina Învierii, așteptată cu atâta speranță de milioane de credincioși?

– Într-adevăr, la gra­ni­țele nordice și răsăritene ale Ro­mâniei, în loc să as­cultăm dan­gătul clopotelor de Paști, au­zim bubuitul obu­zelor. Nă­dăj­duim că, fiind creștini or­todocși, și unii și alții din beligeranții acestui război, vor înceta focul, măcar acum, în Săp­tămâna Patimilor, lă­sând ca, la miezul nopții, în toa­tă Ortodoxia să se au­dă clopotele ca­re ves­tesc în­vie­rea Domnului și învie­rea noastră, pentru că în­vi­e­rea Domnului Iisus Hris­tos este nă­dejdea și te­melia în­vierii noastre. Ori­cum, răz­boiul nu va întuneca Lu­mi­na În­vierii. S-au pro­dus multe însângerări pe pă­mânt, chiar după învierea Lui Hristos, dar Sfânta Lu­mină n-a încetat să coboare la sfântul mormânt al Dom­nu­lui de la Ierusalim. Lumina În­vierii nu poate nimeni pe pă­mânt s-o oprească, în stră­lucirea ei se vor des­coperi toa­te faptele, toate păcatele, toate însân­ge­rările care s-au produs și se produc pe pă­mânt. La lumina acestei Învieri, să avem toți nă­dejde că se va descoperi și cine este Vinovatul, cine este cel ce a însângerat atâ­tea inimi de mame, de părinți și de copii, în această perioadă. Iată, în urmă cu aproape două mii de ani, era însân­gerat pe cruce Hristos. Astăzi, vedem că la răsărit de țara noastră, însân­gerează mame, copii, ostași; și de o parte, și de alta. La aceste sfinte săr­bă­tori nu plâng doar mamele ucrainence care și-au pierdut copiii, ci vor plânge și multe mame din Ru­sia, pen­tru că le-au pierit și lor copiii nevinovați, aruncați în răz­boi. Iată cum tră­im din răstignire în răstignire: atunci a fost răstignit Hristos, astăzi se răstignesc popoare în­tregi.

– Sfinte Părinte, ce îndemnuri are biserica în vremuri ca acestea, pline de amenințări? Cum îi în­tărește pe credincioși? Ce le spuneți la slujbe timi­șorenilor?

– Biserica și-a dat, oarecum, măsura credinței ei. Primii care au ieșit și le-au întâmpinat pe ma­me­le ucrainene cu copiii lor, la frontierele țării, au fost preoții și credincioșii lor, care i-au așteptat cu pâi­ne și cu sare. În aceste vremuri pline de ame­nințări, nu avem altă soluție decât unitate în cre­dință și întrajutorare frățească față de cei care sunt în necaz. Nu vom putea spune că îl iubim pe Dum­nezeu, dacă nu îi iubim pe seme­nii noștri care sunt în nevoi. Semnul că îl iubim pe Dumnezeu nu este acela că îmbrățișăm o icoană, ci acela că îl îm­brățișăm pe Semenul nostru. În săptă­mânile de când a început acest război, la fiecare li­tur­ghie am rostit rugăciuni pentru pace și îndemnuri de soli­daritate cu toți refugiații din Ucraina. Ma­joritatea mamelor ucrainene care se află la Timi­șoara solicită să fie încadrate în muncă, pentru a putea trece mai ușor peste această perioadă grea, în care se află ele și țara lor. Așa că le dăm un mesaj de nădejde că bunul Dumnezeu va picura din înăl­țimea cerului un strop de rouă a păcii și aici, la răsărit de țara noastră.

– Perioada postului Paștilor e și o pe­rioadă intensă de spovedanie. Cum îi simțiți sufletește pe oameni: optimiști sau dezamăgiți?

– Îi simțim îngrijorați. Mai întâi am constatat această stare de pocăință în care se găsește omul. Își dau seama că și pă­catele noastre se răsfrâng asupra noastră. Că este un îndemn de întoarcere mai pu­ternică la Dumnezeu, pentru că omul care crede cu desăvârșire în Dumnezeu, acela nu ucide, nu seamănă oase în pământ! În orice caz, întrucâtva se observă o adiere de tristețe în spațiul românesc. Sunt griji. Nu dezamăgiri, dar griji aș putea să spun că sunt.

„Avem și noi Ucraina noastră, avem săracii noștri, aici, în țară”

– În vremuri grele, omul caută spri­jin la Dumnezeu. Cum să-L fa­cem să ne audă mai repede? Exis­tă un ritual anume, care să ușureze ajun­gerea rugăciunilor noastre la El?

– Într-adevăr, în vremuri de res­triște, când vedem că toți ne-au pă­răsit și toți ne părăsesc, omul se în­dreaptă cu mai multă credință și tărie spre bunul Dumnezeu. Însă nu aceas­ta este calea normalității, să-L căutăm pe Dumnezeu doar când sun­tem la restriște. Se vede o trezire a credinței din amorțeala aceasta du­hovnicească în care trăim de multe ori. Cum să-l facem pe Dum­nezeu să audă rugăciunile noastre? Ce ritualuri ar fi bine să facem? Din modesta mea experiență duhovnicească, am constatat că faptele bune ajung mai repede la Dumnezeu decât rugă­ciunile. Așa că, dacă dorim într-adevăr ca Dum­ne­zeu să audă glasul nostru, să facem fapte de în­tr-aju­torare a celor care sunt în suferință, pentru că avem și noi Ucraina noastră, avem săracii noștri, aici, în țară; de aceea, oricine dorește să vadă lu­crarea lui Dumnezeu cât mai repede pe pământ să sară în ajutorarea celor care sunt în nevoi.

„Am slujit cu păsările cerului”

– V-am cunoscut în perioada episcopală, la Covasna și Harghita, unde ați făcut adevărate minuni: ați refăcut biserici și mânăstiri, le-ați redat oamenilor demnitatea, ați întărit nădejdea și credința că bunul Dumnezeu e cu ei. Vă simțiți la fel de bine și în scaunul mitropolitan din Ba­nat? Vă simțiți împăcat și împlinit în ceea ce fa­ceți?

– Într-adevăr, când m-am întors din Ierusalim, am găsit, în Covasna și Harghita, ortodoxia româ­nească risipită. Dacă multe biserici dispăruseră, în altele am găsit o tristețe amară, ba în unele cres­cuseră și copaci. Biserici fără acoperiș, în care am slujit cu păsările cerului, din care am mâncat mure și corcodușe, în loc de prescure și anafură. Cu răb­dare, cu ajutor, și de la autorități, și de la oameni de bine, s-a schimbat fața acelei zone, și pot să vă spun că am lăsat în Covasna și Harghita mai multe mânăstiri și mai mulți călugări decât am găsit aici, în Banat. Deci, nu am venit aici la odihnă, ci am venit tot la muncă. Deși, în parte, am crezut că ac­tivitatea din Banat se va îndrepta spre cele duhov­nicești, am găsit însă și multe situații grele din punct de vedere social, așa că a trebuit din nou să mă împart între altarul bisericii și altarul semenilor noștri. Și iarăși am ajuns ca duminica și în zilele de sărbătoare să slujesc în altarul bisericii, iar peste săptămână, să slujesc prin sate, prin localități unde am găsit durere și necaz. Îmi aduc aminte că la prima sărbătoare de sfintele Paști de aici, l-am cău­tat pe comandantul penitenciarului și l-am ru­gat, dacă este posibil, să-mi dea trei adrese de la fa­miliile unor deținuți, care au probleme deosebite acasă. Am vrut și eu să mă duc ca omul, cu făină, cu ulei, cu zahăr, dar ce-am găsit acolo era mult mai rău, am găsit mame cu mulți copii, care nu aveau casă, dormeau pe la vecini. Așa am început să cum­păr primele case pentru familii de deținuți. Chiar acum, în timp ce vorbim, sunt așteptat într-o co­­mună din apropiere, unde am cumpărat o casă pen­­tru o familie cu 11 copii. O restaurăm și am dori, cu aju­torul lui Dumnezeu, ca, de sfintele Paști, să pri­meas­că și ei Sfânta Lumină în casa lor. Men­ționez că am prevăzut, la toate casele pe care le-am cum­părat, un act care interzice vânzarea, vreme de 15 ani. Nu aș vrea ca peste trei-patru ani să-i văd iar pe drumuri. Ar fi multe de grăit, dar știe-le nu­mai bunul Dumnezeu, pentru că peste multe din ele am trecut, nădăjduind că, poate, nu va uita îngerul lui Dumnezeu să le scrie în Cartea vieții mele. Aces­te fapte de binefacere poate vor îndupleca ini­ma Domnului să-mi îngăduie și mie, să trec, măcar cu un pas, pragul Raiului.

– Înalt Prea Sfințite, vă rog să adresați o urare pascală cititorilor noștri din țară și străinătate, pentru care un cuvânt de la eminența unui mitro­polit are, cu siguranță, ecouri deosebite.

– Apreciez activitatea editorială și condeiele celor care scriu pe paginile deja consacratei și iubitei publicații Formula AS. Aici și-a găsit loc și Dumnezeu, și-au găsit loc și cuvintele lui Iisus Hris­tos, aici s-au scris cuvinte de mângâiere și îm­băr­bătare pentru cei care sunt în suferință. Deci, o pu­blicație de suflet românesc. De aceea, îl rog pe bu­nul Dumnezeu să vă rânduiască multă pace și să­nătate și să nu vă puneți niciodată condeiul jos. Da­că noi, aici, mângâiem oamenii cu o bucată de pâi­ne, dumneavoastră puteți să-i mângâiați prin cu­vânt. De asemenea, le doresc celor care citesc și ur­măresc cu    bucurie revista, să aibă multă pace și bucu­rie sfântă, la acest praznic. Aș zice: Doamne, Iisuse Hristoase, la acest praznic al Învierii Tale, așteptăm să ne întâmpini și pe noi, păcătoșii, cu aceste cuvinte sfinte: „Pace vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă!”. Iubiți cititori ai revistei Formula AS, toți cei ce credeți în Sfânta Înviere, să rămâneți în pa­cea, dragostea și în dreptatea lui Hristos cel Înviat!