Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALINA OLTEANU: „M-am mutat în Târgoviște datorită unui petic de iarbă”

Despre provincie și spiritul provincial

Tema vieții în orașele de pro­vincie ne-a fost sugerată în scri­sori, de cititorii revistei. Mai exis­tă în România „locuri un­de nu se întâmplă nimic”? Așe­zări amor­fe, cu oameni care se simt ex­­pi­rați, împinși la marginea exis­­ten­ței? Accep­tăm pro­vo­ca­rea și por­nim la drum, cu un prim interviu, so­licitat Alinei Ol­tea­nu, tânăra co­laboratoare a re­vistei noas­tre, care trăiește, cu în­treaga fa­milie, la Târgoviște, departe de „lumi­ni­­le” Bucureș­tiului. E greu? E ușor?

„Adaptarea a fost lină”

– Ești bucureșteancă prin naștere, crescută într-o familie de intelectuali, absolventă a Liceului German, una dintre cele mai râvnite școli din România, pentru perspectivele internaționale pe care le oferă. Când colo, locuiești și trăiești la Târgoviște, cu toată familia ta. N-a fost o trecere prea dură de la Capitală la un orășel de provincie?

– Am iubit Bucureștiul și nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-l părăsesc. Lucrurile s-au schimbat când am devenit mamă și am mers într-o zi cu copilul în vizită la cumnata mea, care avea un petic de iarbă. Pe­ticul acela de iarbă m-a con­vins să mă mut, pentru că am văzut cât de fericit era fi­ul meu, care tocmai învățase să meargă de-a bușilea, să exploreze mica grădină. Dar n-am plecat în cău­tarea natu­rii și a aerului curat direct la Târgoviște, ci am stat câțiva ani în Corbeanca, în apro­pie­re de București. Un loc fru­mos, plin de verdeață și flori, dar un pic cam snob și arti­ficial, și în care nu ne-am sim­țit niciodată pe deplin ca acasă… Încât atunci când bă­iatul cel mare a ajuns la vârs­ta școlarizării, ne-am mutat la Târgoviște. Eram deja obiș­nuită cu locul, pentru că de ani buni de zile veneam în vi­zită la socrii mei, aproape în fiecare weekend. Și, spre surprin­­derea mea, a fost o adaptare ușoară și lină.

– Lucrezi în presa tipărită și online, predai lecții de limbă germană. Nu te simți stingherită în profesia ta? Nu te „înghesuie” locul?

– Mi-am așternut de tânără lucrurile astfel încât să pot munci de oriunde aș fi, așa că mutarea mea în Târgoviște nu a reprezentat o problemă. Iar de fiecare dată când mi s-a propus să fac nu știu ce pas în carieră, care să presupună revenirea „la centru”, am refuzat politicos. Alegerea nu a fost niciodată greu de făcut, viața tihnită de aici îmi aduce împlini­re, în vreme ce o goană nebună prin Capitală, după bani și prestigiu, nu-mi spune nimic.

„Internetul anulează distanțele, mă simt conectată la lumea întreagă”

– Are munca online puterea de a anula gra­nițele provin­cia­le? Te simți „ce­tățean al lumii”?

– Munca online are în mod cert meritele ei și mă bucur că, în urma pandemiei, a înțeles asta tot mai multă lume. Sunt multe lu­cruri care pot fi făcute la fel de bine sau poate încă și mai bine de la distanță. Eu predam germană pe Skype cu ani buni înainte de Covid. Am descoperit că pentru elevi era mai antrenant așa, dar și mai comod. Mi s-a întâmplat să predau cuiva care se afla în ziua respectivă în Italia, în Belgia sau pe te miri unde altundeva.    Da, mă simt conectată la lumea în­trea­gă. Internetul anulea­ză dis­tan­țele măcar acolo unde diferențele de fus orar nu sunt exagerate. Iar în ceea ce privește arti­colele, a fost și mai simplu. De scris, poți scrie ori­unde. Tot ce contează de fapt e să-ți faci treaba cât mai bine, pe cei cu care lucrezi nu-i interesează nimic altceva.

„Târgoviștenii sunt fenomenal de dăruiți celor mici”

– Ești măritată. Ai doi copii. Oare provincia fa­vorizează familia? Sunt mai puține tentații, frivo­lități…

– E o întrebare interesantă. Da, cred că provincia favorizează familia, dar nu pentru că ar exista mai puține tentații, ci pentru că mentalitatea e alta. Într-un oraș ca Bucureștiul, ți-e mai ușor să te arunci cu capul înainte într-un ma­riaj pentru care, poate nu ești de fapt pregătit. Da­că se întâmplă să sfâr­șești peste doi ani divor­țat, nu e chiar un capăt de țară. Șansele să-ți re­faci viața sunt mari. Nu știu ce spune statistica, dar eu am im­presia că în pro­vincie oamenii cum­pănesc mai bine lu­cru­rile înainte să facă pasul cel mare. Iar odată ce l-au făcut, nu prea mai dau înapoi. Dacă au pro­ble­me în căsnicie, nu dau imediat bir cu fugiții, ci aleg să îndure sau caută soluții și luptă activ să-și salve­ze mariajul. La ati­tu­di­nea asta contribuie, pro­babil, și temerea că oa­menii din jur, chiar și cer­cul de prieteni, ar pu­tea să-i respingă, odată ce-au divorțat. Nu doar pentru că divorțul continuă să fie privit într-o mare măsură ca un eșec și un fel de dezonoare, deși în realitate lucrurile nu stau deloc așa, dar și pentru că mulți se tem să-i integreze în viața lor pe cei divor­țați. De exemplu, pe motiv că s-ar putea isca gelozii sau situații stânjenitoare. Un alt motiv poate fi acela că cel divorțat, redevenind burlac, poate ajunge să du­că o viață mai tumultuoasă, ce nu se mai potri­vește cu cea a prietenilor lui familiști, care continuă să ducă un trai cuminte și liniștit. Așa se explică faptul că unele cupluri care au divorțat, până la urmă au revenit asupra deciziei, s-au mutat la loc îm­preună, iar acum se înțeleg bine. Chiar dacă nu s-au re­că­sătorit. Copiii joacă, desigur, și ei, un rol impor­tant. Mai ales că târgoviștenii sunt feno­me­nal de dăruiți celor mici. Nu că n-ar fi și bucureș­tenii, dar aici oamenii sunt parcă și mai și, din acest punct de vedere. Mai mămoși ca structură.

– Băieții tăi sunt de vârstă școlară. Calitatea învățământului e comparabilă cu aceea din Bucu­rești?

– Programa e aceeași peste tot. Iar profesori excelenți se găsesc în toate colțurile țării, la fel cum se pot găsi și unii profesori slabi, care s-au nimerit să predea în școli considerate a fi dintre cele mai bune. Rezultatele concrete se văd întotdeauna la bacalaureat și la admiterea în facultate. Iar dacă e să mă iau după acești doi indicatori, Târgoviștea o duce rezonabil de bine. Până la urmă, totul se re­duce la cât de motivat e copilul să învețe. Am văzut destui absolvenți ai unor licee sau chiar facultăți considerate de top, care nu aveau prea mare lucru în cap. Iar când am ajuns eu însămi la facultate, am rămas impresionată de mințile frumoase pe care le pot produce școlile de provincie. Dar există și si­tuații speciale. De exemplu, elevii deosebit de talen­tați, care vor să facă o carieră muzicală, sunt îndem­nați de multe ori chiar de propriii lor profesori de aici să plece la București încă din timpul li­ceu­lui. Nu le e deloc ușor nici lor, nici părinților, dar o fac. Pentru că într-un oraș ca Târgoviște poți avan­sa în anumite cariere doar până într-un anumit punct.

„Dacă vreau o expoziție bună, un concert mai de soi, trebuie să plec obligatoriu la București”

– Când ți-e dor de cultură, ce faci? Ce oportu­nități există în Târgoviște?

Târgoviște (Foto: Shutterstock)

– Când mi-e dor de cultură, citesc, ascult muzică și filozofez cu soțul și cu prietenii mei. Sigur, opor­tunitățile, din acest punct de vedere, nu se pot com­para cu cele din București. E în firea lucrurilor ca ar­tiștii în căutare de afirmare să migreze către capi­tale, către orașele mai mari, mai vibrante, unde au un public pe măsură și unde pot găsi mai multe su­flete înrudite care să-i accepte, să-i inspire și chiar să-i provoace, să-i stimuleze să devină mai buni în ceea ce fac. Deci, dacă vreau mai mult, o expoziție bu­nă de pictură, un concert mai de soi, trebuie să plec obli­gatoriu la București. Deși există și aici eveni­mente culturale care mi se par atrăgătoare, dar rar.

– Social, te simți împlinită? Ai prieteni? Ai cu cine comunica? Ai unde ieși în oraș? Spații în care să evadezi?

– Din punct de vedere social, mi-e foarte bine acum, însă n-am ajuns ușor la acest echilibru. Când ne-am mutat aici, nu cunoșteam pe mai nimeni, în afară de familia soțului meu. Și nici nu aveam mari speranțe să găsesc oameni care să fie și buni la su­flet, dar și interesanți și ofer­tanți, din punct de vedere intelec­tual. Mă resemna­sem să socia­li­zez, când și când, doar cu unii din­tre vechii mei prie­teni din Bucu­rești care mai dă­deau o raită pe-aici. Dar apoi mi-am cunoscut mai îndeaproape vecinii târgovișteni, care s-au do­vedit, fără excepție, prie­tenoși și des­chiși. Mi-am dat co­pilul la școală și am interac­țio­nat cu alți părinți. Lucru­rile au început, trep­tat, să se lege. Predatul germanei s-a do­vedit și el un lucru bun, din acest punct de ve­dere, pentru că m-a aju­tat să găsesc un anumit tip de oameni, de o anumită factură. Iar apoi, au fost prietenii soțului meu, foști colegi de liceu, de fa­cultate sau de cămin, care reveniseră, și ei, în orașul natal. Și uite așa, în câțiva ani, ne-am creat un grup de prieteni destul de mare și de pestriț. Sin­ceră să fiu, sunt și eu surprinsă. Nu mă așteptam să găsesc aici noi prieteni care să îmi devină atât de apropiați, în care să am încredere absolută și pe care să știu că mă pot baza oricând, la nevoie. Să desco­păr noi oa­meni, de la care să am mereu ceva nou și valoros de învățat. Pe care să-i respect, nu doar pentru su­flet, ci și pentru personalitate și minte. Oa­meni care sunt în general mai blânzi, mai puțin sar­castici de­cât bucureștenii. Deci, la capitolul comu­nicare și so­cializare, nu sunt probleme, ne întâlnim cu prie­tenii weekend de weekend. Cu ieșitul în oraș e însă mai greu. Eu mă plictisesc repede de un loc, iar diversitatea lipsește. Există câteva parcuri dră­guțe, câteva restaurante foarte bune, ba chiar și un centru mare de natație și un mall. Dar e loc de mai mult, de mult mai mult! Așa că atunci când vreau să „ies”, prefer să ies de-a binelea din oraș. Mă duc în natură, în locuri ideale de picnic, dar în care să nu fie oameni aproape deloc, pentru că nu îmi plac aglo­merația și balamucul. Mă mai plimb și la „gârlă”, cum i se spune pe-aici, pe malul Dâmboviței, mai ales cu copiii. Sau, când vreau să rămân mai aproape, pe dealurile din jurul casei mele.

– Ce vezi pe geam dimineața, din fereastra ta?

– Tot natură. Iarbă și flori și copaci. Și o gră­ma­dă de păsărele.

„Există o limitare, care în orașele mari e mai puțin vizibilă”

– Există spirit de provincie în Târgoviște? Dacă da, în ce constă?

– Prima revelație în acest sens am avut-o când mi-am cunoscut vecinii. Trebuie să spun că sunt niște oameni extraordinar de deschiși, cum n-am întâlnit printre bucureștenii născuți acolo, ca mine. Abia mă mutasem și exploram zona într-o scurtă plimbare cu mama și cu unul dintre copii, când ne-a strigat un vecin în curtea căruia tocmai se dădea o mare petrecere. Era ziua unuia dintre băieții lui. Ne-a invitat și pe noi, iar familia lui ne-a tratat cu căldură, de parcă ne-am fi știut de o viață. M-a tul­bu­rat și m-a emoționat atitudinea asta. În Bucu­rești, oamenii sunt mai închiși și mai reci. Nu știu de un­de e diferența asta. Poate pentru că, fiind orașul foar­te mare, rolurile sunt mai ușor de jucat. Poți fi altceva pentru fiecare. Masca se tot schimbă, în funcție de mediul în care se află cineva pe moment. În Târgoviște, o abordare de genul acesta nu ar avea cum să funcționeze, cel puțin nu pe termen lung. Lu­mea e mică, iar oamenii trebuie să se gândească de zece ori înainte să facă vreo poznă, pentru că vor fi ținuți minte, iar faptele lor vor reverbera pretu­tindeni în jur. Acesta e un aspect poate un pic neplă­cut. Dar celălalt aspect e că oamenii nu se mai chi­nuie atât să se ascundă. Se acceptă pe sine și îi ac­ceptă pe ceilalți într-o mai mare măsură așa cum chiar sunt, cu bunele și cu relele lor. Mi se pare ceva frumos. Dar există desigur și un revers al medaliei, când vorbim despre spiritul provincial. Există o limitare, care în orașele mari e mai puțin sesizabilă. Mulți nu îndrăznesc să viseze prea departe sau să facă lucrurile altfel, să iasă un pic din tipare sau măcar din zona lor de confort. Sunt mai simpli, mai necomplicați. Ceea ce este poate și bine, dar e și un pic rău, pentru că asta poate duce la o stagnare. Pe de altă parte, enorm de mulți oameni de prin partea locului au plecat să muncească peste hotare, mai că nu există o familie din care să nu lipsească măcar câte-un membru. Însă, sunt și surprinzător de mulți care s-au întors între timp din străinătate. Și care sunt mulțumiți de alegerea făcută.

– Ție ce îți lipsește, Alina, ca să fii pe deplin fericită în Târgoviște?

– O universitate mai prestigioasă, cu o ofertă semnificativ mai variată. Pun pariu că dacă am avea așa ceva, s-ar simți treptat o schimbare puternică în bine. Și în plan cultural, și în plan economic, dar și ca atmosferă generală. Cred că ar crește nivelul orașului, din toate punctele de vedere. Iar copiii poate că nu s-ar mai grăbi chiar așa să fugă care încotro, după 18 ani. Poate că, dimpotrivă, ar veni copii bucureșteni sau clujeni să studieze aici. Poate am putea importa minți luminate și chiar și artiști. Orașul acesta cochet, primitor și plin de istorie și ca­se frumoase, are tot potențialul de care are ne­vo­ie. Nu este nici prea mare, nici prea mic, nici prea departe, dar nici prea aproape de Capitală, e prie­tenos și e viu. Dar nu i-ar strica, într-adevăr, mai multă cultură.

ANDRA OCNARU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian