Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

IOANA PAVELESCU (actriță): „Am înviat și noi, împreună cu frunzele, cu florile și copacii”

– Am trecut prin doi ani de încercări „biblice”: Covidul și, recent, blestemul războiului din Ucrai­na. Oamenii trăiesc tot mai greu, fantoma sărăciei bântuie lumea, iar artiștii resimt și ei această si­tuație. Într-un con­text general atât de puțin priel­nic, vă mai bucurați că a venit primăvara?

– Perioada pe care o invocați a fost și pentru noi, artiștii, extrem de grea. Aproape doi ani în care activitatea teatrelor a fost întreruptă, o perioadă tristă și goală, cu o liniște nouă și amenințătoare pen­tru noi toți. Efervescența vieții noastre de actori, cu emoția repetițiilor și a spectacolelor, a dispărut brutal, și-am rămas singuri, față în față cu noi, cu gândurile și sufletul nostru. Am făcut puțin curat în noi, ne-am hrănit cu cărți și filme și… ne-am îngră­șat. (râde) E adevărat, au mai fost încercări timide de a reveni în sălile de teatru, în fața a doar 30% din spectatori, totuși noi ne-am bucu­rat și așa… Însă a fost greu pen­tru actori, foarte greu… Bine că acum, odată cu primăvara, totul a revenit la normal. Am înviat și noi, împreună cu frunzele, cu flo­rile și copacii. E bine: asta e ceea ce simt acum în suflet!

– Aveți o carieră solidă în tea­tru și o celebritate pe deplin meri­tată în cinema. Puteați de mult să puneți che­ia în cui și să vă în­găduiți un răgaz. Când colo, ju­cați în forță, iar zilele acestea re­petați pentru încă două spec­tacole.

– Actorul trăiește azi, trăiește clipa pre­zentă. Teatrul este des­pre azi-ul tău, al omu­lui de pe scenă, dar și al celor ce vin în sală. Așadar, cum să te re­tragi? Să devii specta­tor? Drumul pe care actorul și l-a asumat nu se termină niciodată. E o doză de egoism în as­ta, dar și altruism. Ciu­dat, nu? Suntem niș­te ciu­dați și ne trăim vie­țile jupuiți, pentru că ne costă tot ce se în­tâmplă în jurul nostru. Meseria de actor e despre tot ce se întâm­plă în viață.

– În ce măsură vă mai regăsiți în viața de azi, în lumea care vă înconjoară? Mai țineți pasul?

În rolul Anna Karenina, la Naționalul bucureștean

– Eu trăiesc între do­uă lumi: România și America. Acum, în Ame­rica, este cam de­zastru. Media a luat-o raz­na, a generat tot fe­lul de mișcări sociale absurde… Din fericire, ele nu au prins la ame­ricanul obișnuit. Dato­rită lor, a acestor ame­ricani de rând, care reprezintă majo­ritatea, care sunt și vocali, și implicați, mai există o speranță de mai bine. Fiindcă americanii de rând sunt luați în seamă, contează, spre deosebire de si­tuația din România, unde nimeni nu e luat în seamă: clasa politică își vede de treaba ei, nestin­ghe­rită, iar mani­festările de protest se sting absurd, într-o inerție obositoare. Du­pă părerea mea (o monarhistă convinsă), noi, ro­mânii, am avut o mare șansă cu Regele Mi­hai, dar nu am apre­ciat această șansă și nu am știut s-o folosim. Regele Mihai a fost singura noastră speranță, sin­gura cale de a ne respecta și de a fi respec­tați. I-am dat însă cu piciorul. Ăsta e adevărul, și-acum, iată cum ne afundăm tot mai mult în mediocritate, în necinste, în vulgaritate și-n nău­ceală. Așadar, so­cialmente vorbind, mi-e greu ca în prezent să mă mai re­gă­sesc pe undeva… În ceea ce privește lumea artis­tică, în România ea mi se pare a fi incon­secventă și amestecată. În teatru, cred că e mai bine decât în cinema­tografie. Contează foarte mult și faptul că    în țară vin și lucrează regizori ca An­drei Șerban, Silviu Purcărete și mulți mari regi­zori mondiali. Cât despre cinema­to­gra­fie, am impresia că filmele noastre se află într-un permanent de­but, într-o nevoie de a de­mons­tra… mereu ceva Vestului. Tot po­zăm în copilul teribil care vrea să șo­cheze. Premii europene am mai lu­at, dar la Oscar nu am ajuns ni­cio­­dată. Cehii l-au luat, și po­lo­nezii, și ungurii… Noi, până acum, nu am reușit. Așa că, deo­camdată, în ci­nematografia noastră, marile fil­me rămân tot cele făcute de Lu­cian Pin­tilie și de Mircea Daneliuc. Dar Lucian Pintilie nu mai e, Mir­cea Da­ne­liuc s-a retras, și alte fil­me, de ca­librul ce­lor realizate de ei, lipsesc deocamdată. În schimb, filmele docu­mentare făcute de ro­mâni sunt cu-ade­vărat de luat în seamă.

– Dincolo de mun­că, din ce anume vă trageți bucuria și energia?

– Energia mi-o trag din muncă. Pe sce­­nă eu nu obosesc niciodată, ci mă în­carc. Sunt un work­aholic, de-asta nici nu-mi plac vacan­țele. Nu am curiozități și bucurii în a desco­peri locuri frumoase, insu­le exotice etc… Îmi amintesc cum au răs­puns colegii mei ja­po­nezi de la „George­town University”, când am fost întrebați cum am simțit șocul social și cultural de după so­sirea în Ame­rica: toți au spus că li se părea curios cum toți ame­ricanii se la­udă cu va­canțele pe care le fac în fiecare an, pe când ei, japo­nezii, se laudă cu fap­tul că nici în anul res­pectiv nu și-au luat con­cediu. Așa și eu! Deci, din pers­pectiva asta, sunt o japoneză! (râde)

– Relația cu familia dvs. nu reprezintă și ea o sursă de energie?

În ”Trandafirul galben”

– Ba da, bineînțeles. Dar, exclusivistă fiind, nu pot face două lucruri deodată. Când sunt pe scenă, sunt total acolo, iar acasă, la fel: sunt acasă și atât! Sunt două tipuri diferite de implicare. Țin minte mărturisirea pe care Richard Olivier, fiul gigantului actor Laurence Olivier, a făcut-o în cartea lui „Melting the Stone: A Journey Around My Father”. A povestit acolo că, având un tată mai mult absent, toată copilăria i-a fost greu, dar că, după ani, înainte să plece la UCLA, unde a studiat regia, într-o discuție pe care a avut-o cu Laurence, acesta i-a spus „Am jucat peste trei sute de roluri. Le cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine.”… Acesta este un adevăr pe care cred că îl simțim toți actorii. Ve­deți, acum există, mai ales la tineri, o febră a mer­sului la psihologi: vor să fie analizați, să-și anali­zeze ei înșiși toate deciziile pe care le iau… Noi, actorii, ne analizăm rolurile pe care le jucăm. Fără psihologi.

– Mai există un capitol relevant de viață: prietenia. Cât de importantă e ea pentru dvs.?

– E foarte importantă. Am crescut într-o familie care a prețuit și a cultivat prietenia, așa că și eu am mers „pe același model”: am prieteni de zeci de ani. Dar am și o prietenă mai „nouă”: Dorina Chiriac. Ne cunoaștem de doar câțiva ani, dar parcă am fi de-o viață împreună. Dorina e un om foarte frumos! Din păcate, sunt și prieteni pe care i-am pierdut, care s-au dus dintre noi… De exemplu, un prieten a cărui plecare nu am asimilat-o încă este Ion Cara­mitru. Mă doare lipsa prezenței lui. Golul pe care l-a lăsat Pino nu se realizează încă pe deplin: ce reper cultural și uman a fost, ce forță a avut, cât bine a făcut teatrului românesc…! Lui i se dato­rează faptul că actorii au trecut de la încadrarea de „prestatori de servicii” la aceea de „creatori”, ceea ce s-a simțit și pe statul de plată. El a înființat UNITER-ul. În Camera Comunelor din Londra, când a vorbit despre România, a fost magnific! A fost demn și curajos, cu un discurs de la egal la egal…

– De-a lungul carierei, dvs. vi s-a creat o imagine publică de femeie melancolică, parcă mereu atinsă de aripa tristeții…

În filmul ”Mircea”

– E doar o impresie. Rolurile pe care le joc sunt de vină. Nu prea semăn cu ele. În realitate sunt… „o golancă cu haz”! (râde)

– Să înțeleg că priviți spre viitor, mai curând cu optimism, decât cu o întunecare à la Cezar Petrescu?

– Ce bine ați potrivit întrebarea! Am jucat în filmul „Întunecare”, regizat de Alexandru Tatos, du­pă romanul lui Cezar Petrescu, alături de Ion Caramitru! Iar întrebarea se potrivește și cu situația prezentă: pentru România, ca țară, rămânem în Cezar Petrescu. Nu mai prea văd cine să ne scoată din „întunecare”. Ce așteptări să mai am? De la cine? Doar în teatru mai am încredere că se vor întâmpla lucruri bune. Cu o condiție: ac­torii să fie prezenți pe scenă, și regizorii să fie inspirați…

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian