O vrabie pe pervaz

De cum se răcește vremea, apar cu penele înfoiate de vân­tul aspru al lui noiem­brie: vră­biile zgri­bulite ale cartierului. Mai întâi câte una, mai stingheră și mai temă­toare, apoi cele­lalte, din ce în ce mai gureșe, cenușii și obraz­nice. Spo­rovăiala lor se ridică deodată cu stolul printre blocuri, plutește o vreme peste pomi și apoi se îndepărtează, pen­tru ca, pe ne­așteptate, să te trezești cu ele din nou, ate­ri­zând dintr-un zbor săgetat. Pleacă și vin după un ritual numai de ele știut, de mai multe ori pe zi. Ciocăni­turile lor mărunte și grăbite în stra­tul de se­mințe cu care le aștept îmi aduc aminte întot­deauna de ploile repezi de vară. Și uite așa, am tre­cut și-n anul acesta, oarecum îm­preună, di­mi­neți negu­roase de toamnă și multe după-amie­­­ze apăsă­toare, în așteptarea ză­pezilor. M-am obișnuit și eu cu incursiunile lor gălăgi­oase și cred că s-au obișnuit și ele cu um­bra mea care le urmărea tăcută de la fe­reas­tră. Unele erau mai pofti­cioase și alegeau în grabă fi­rimiturile și se­min­țele mai mari, altele ciuguleau mai delicat și mai cu metodă, retrase la marginea per­vazului, fără să se amestece în fojgăiala celor­lalte. Într-o dimineață însă, în lumea lor păsă­rească s-a întâmplat ceva ce a schimbat cu totul ierarhia de până atunci. Prin­tre ele a apărut o vrabie pe care n-o mai văzu­sem, o păsăruică încor­no­rată, care avea în vâr­ful capului penele ridicate ame­nințător, ca două coarne ascuțite. M-am uitat mai cu atenție și am văzut că înfățișarea ei așa de im­punătoare era provocată de o picătură neagră de lipici sau de smoală, care-i ținea pe­nele răscu­late și înțe­penite. Era cara­ghioa­să și, mai mult decât atât, era cea mai agre­sivă și mai bă­tăioasă din­tre toate. Se a­șeza întot­dea­una în vârful grăme­zii de se­­mințe, pe ca­re punea stă­pâ­nire ca un ge­ne­ral. Iar da­că vreuna din­tre suratele ei îndrăznea să se apropie mai mult de ea, începea scandalul, arțăgoasă. Una câte una, celelalte plecau și ea rămânea să-și apere teritoriul cucerit. Iar după ce își umplea gușulița, se așeza pe mar­ginea unui ghiveci, în care vara creș­teau con­durași. Stătea acolo cea­suri în șir. Uitam de ea o vre­me și apoi, când mă uitam iar pe fe­reastră, îi ve­deam moțul cara­ghios. Câteodată, dormita ca o gă­ină cu ochii întredeschiși, alteori „se scăl­da” în pă­mân­tul din ghiveciul pe care stătea. Era o pasăre tare singuratică. Nu semăna deloc cu celelalte din nea­mul ei, care zburau în stoluri gă­lăgioase. Și pă­rea tare tristă. Să fi fost con­știentă că arăta diferit față de suratele ei? Că era caraghioasă, cu bila de smoală lipită pe cap? Și de unde ve­nea oare în­crân­cenarea cu care-și apăra terito­riul? Cum de reușea să alunge toate păsările și să rămână singură, doar ea, o vene­tică apărută în cartier pe la mijlocul ier­nii? Ce-i plăcea așa de mult pe pervazul meu, încât își apăra cu atâta străș­nicie locul? În cele din urmă, ne-am îm­prie­tenit oarecum, nu era spe­ria­tă când mă apropiam de fereastră și, uneori, părea că nici nu mă vede, ba mă ignora cu bună știință. Al­teori mă fixa curajoasă și curioasă, cu ochii aceia negri ca două boabe de piper viu. M-am obiș­­nuit cu ea, abia așteptam să-i aud iar ciri­pitul pițigăiat și să-i văd conciul de pene.

De curând, primă­vara a izbucnit pes­te ce­nușiul ier­nii și al cartierului. Într-un fel, mă bucur știind că lumea va fi mai caldă și lumi­noasă, în altul, mi-e teamă că prietena mea cea moțată va pleca prin zări mai se­ni­ne, părăsindu-mă în umbra fe­restrei prin care ne-am cunoscut.

LUCHIANA TRIF – Satu-Mare