Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Crucea de mesteacăn

Foto: Shutterstock

Dacă ai plăcerea drumeției, multe bucu­rii îți pot apă­rea în cale. Natura e îna­inte de toate un spectacol sublim, un spec­tacol de gală, pentru ochi și pentru suflet.

Într-o scurtă drumeție spre o mânăstire, am dat de un mesteacăn cu totul deosebit. Așa voise el să crească pe un deal, lângă brazii cei verzi, cu vârfuri înalte. Voia să se întreacă cu ei în fru­mu­sețe. Era un mesteacăn înalt și sub­țire, avea coroana bogată, cu ramuri flexi­bile, cu frunze triunghiulare și dan­­telate, cu tulpină ne­tedă, în­velită în scoarță albă, cu pete sub­țiri ma­ronii. Părea înfășurat într-un papirus. Tul­pina lui mi-a amintit de o scrisoare pri­mită de tatăl meu de la fratele lui de pe front, scrisă pe o bucată de scoarță de mesteacăn. A rămas păs­trată și azi printre „bijuteriile” de familie.

Pe tulpina mesteacănului de pe colină ci­neva fă­cuse o crestătură și fixase acolo o icoa­nă. Dedesubt era o candelă. De fiecare dată când mergeam la mânăstirea de măicuțe din Po­iana Maicilor, treceam să văd mai întâi mes­teacănul cel subțirel. Într-o vară, în fața icoanei se afla o femeie care-și făcea ru­găciunea. Vor­bea cu Maica Dom­nului din copac ascul­tându-i „gla­sul” cu ure­chea sufle­tului. Fe­meia era total cufun­dată în ruga ei: nu auzea și nu vedea nimic în jur. Nu mai văzu­sem o așa ru­găciune. Știam că oa­me­nii cu credință au ma­­re respect pentru „fiii” pădu­rii, că îmbră­țișează co­pa­cii    ca să pri­mească din e­nergia lor sau le cer ier­tare, dacă trebuie să îi taie, pro­mițându-le că vor face din trun­chiul lor un lucru folo­sitor, că le vor da altă viață. Re­­lația omului cu pădurea e una de priete­nie, de înțelegere. Nu știam, însă, că te poți ruga atât de profund în fața unui copac. Când ne-am întors de la mânăstire, untde­lemnul din can­dela de sub icoană era completat cu „lacrimi” curse din crestătura transformată în „rană”. Lângă icoa­­nă era legat un buchețel de nu-mă-uita. Femeia plecase, dar ru­gase pe Maica Dom­nului să n-o uite. Am mai trecut pe-acolo și astă toamnă, pe la sfâr­șitul lui oc­tombrie. Pădurea era tristă și tare pustie. La pus­tiul pă­durii, s-a adău­­­gat și pustiul din su­fletul meu, pentru că în locul mes­tea­că­nului mlădios, am găsit un copac frânt. Sunete triste de frun­ze moar­te îi plângeau sufe­rin­ța. Fu­sese forța destinului. Bân­tui­se pe acolo o furtună care răstur­nase un brad vecin, ce căzuse și frânsese trunchiul delicat al mes­tea­cănului. Un om de-al locului i-a simțit du­rerea și a vrut să-i dea altă viață. A prins în cuie pe ver­ticala tulpinii rămase, partea din tulpina ruptă și a făcut cu ea o cru­ce. O cru­ce înal­tă și albă, ce poartă în­cas­trată în tru­pul ei icoana și can­dela de pe mesteacănul dispă­rut. Se închină la ea oamenii aflați în trecere pe acolo, dar și anima­lele și păsările pădurii, care cuibă­resc în apro­piere de ea. Cântă așa de frumos, acum, primă­vara, încât cu siguranță că sunt atinse de har di­vin. Copacii din jur se apleacă, și ei, în fața crucii albe și zvelte, iar pă­du­rea foșnește îngâ­nând rugăciuni.

ELENA – Iași

Dragă doamnă Elena, mai bucurați-ne cu tex­tele dvs. Sunt mici minuni.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian