În zilele sărbătorilor sfintelor Paști, am avut ocazia tristă să văd cum au dispărut din comuna mea, Bărbătești, foștii colegi, foștii vecini și fostele rude, la fel ca și proprietățile de pe dealurile copilăriei mele. Unul singur sfidează trecutul: Romică Sârbu, fost coleg și vecin, care „înnobilează” satul de astăzi cu vaci și tăurași. Știe dealurile, știe pășunile, știe pădurile. Pe-acolo pe unde, cândva, îmi duceam caprele, el își hrănește astăzi cireada. Locurile în care alergam după capre și sunam din țeavă de aramă, la Sfântul Gheorghe, nu mai sunt decât în memoria mea nostalgică. Îl rog să-mi fie călăuză prin amintiri. Pornim la drum, din dreptul fostei poște, pe linia conductei care aducea țițeiul din Țicleni, și trecem printre porumbari și mărăcini, printre pruni răzleți, până ajungem la locul numit Su’vii, cândva plin de podgorii și de pruni. Viile au dispărut, prunii și-au încovrigat tulpinile, iar vestitele știubee au rămas doar cu numele. Trecem pe culmea numită Cioacă, unde trona, bine îngrijită, via lui Telerez. Dincolo de un rând de pruni era via lui Goriță Pleșa, iar mai la deal, via lui Ilie Ciobanu. Astăzi, cât vezi cu ochii, pădure tânără și tufe de corn. Facem pasul spre Măiagă, zonă de platou însorit, din care porneau cărările spre „știubee”, un fel de fântâni cu izvoare de suprafață, amenajate cu un tub de ciment și o cană universală, pentru cei însetați: copii cu vitele, țărani aflați la muncă, pădurari, vânători, paznici ai conductelor de țiței. În zona de răsărit, se afla știubeiul lui Gruia; la apus, găseai știubeiul lui Goriță Pleșa; pe poteca din pantă, ajungeai la știubeiul lui Ilie Ciobanu. Dacă porneai pe acest nivel, te pomeneai în Dosul Ierului, unde moșul Ilie, bunicul meu, semăna ovăz, ajutat de însuși Romică, vecinul meu. Ajungem la Cârlig, lângă fosta vie altoită a nașei Oprișescu. Nu mai e vie, nici poiană, nici luminiș. Au apărut pogoane de pădure tânără de salcâm. Acolo unde, azi, nu poți trece de desimea copacilor, era, cândva, livada de pruni ciorăști a bunicului Ilie, iar la Piscul Danciului, unde se întindea un mare platou de vii, astăzi e doar un bazin de apă pentru sat. Harta amintirilor mele nu se mai suprapune peste prezent. O tristețe nepotrivită cu primăvara mă cuprinde încet. Ce caut nu mai există. Lumea copilăriei mele a pierit, și odată cu ea, sentimentul de-acasă. Oare cui aparțin? Pe Romică, vacile îl ajută să se mute din trecut în prezent. A știut să își apere rostul, mai urcă dealurile pe potecile dintre rugi. Sus, pe lânga fosta vie a popii Gărăiacu, au răsărit niște pui de tei. Și în Rușchi, pădurea a cuprins totul: porumbari, salcâmi, nu mai e nici un buștean de vie. Odinioară, toamna coborau carele cu struguri, pe drumul din pădurea de stejar și fag, mirosind a ghindă și a jir. Ici, colo, câte o femeie tânără cânta pe lângă carele împiedicate la coborâre. S-au dus. O pădure fără nume le ia locul și-mi astupă pentru totdeauna amintirile. Fără ele, sunt om străin.
