Cu drag și respect despre păsări – LIVIA GYONGYOSI (Membră a Societății Ornitologice Române): „La câțiva metri de hărmălaia urbană se găsește o lume fascinantă, ce așteaptă să fie descoperită”

Magia păsărilor din Parcul Tineretului

Atunci când profesoara de engleză a povestit că există oameni al căror hobby este să urmărească ore întregi păsările, a râs, și ea, alături de colegii de cla­să, spunând: „ce plictisitor!” Nici atunci, nici în plimbările prin pădurea Trivale din Piteștiul natal, nici mai târziu, în drumețiile montane din studenție, nu și-a închipuit că păsările vor deveni marea pasiune a vieții ei. Declicul s-a produs pe neașteptate, într-o dimineață mohorâtă și friguroasă de toamnă, într-o stație de autobuz din București. „În gardul verde, foarte aproape de mine, la un metru distanță, mi-au atras atenția vrăbiile ce ciripeau alert. Le-am simțit, brusc, ca pe niște prieteni apropiați. Pe vremea aia cenușie, în orașul ce părea că aparține doar mașinilor, am găsit ceva viu. Apoi, în plimbările pe care le făceam deseori în Parcul Tineretului, am început să fiu atentă nu doar la copaci, culori, ci, tot mai mult, la păsări. Am făcut și eu greșeala comună de a hrăni rațele cu pâine (nu le face deloc bine păsărilor sălbatice). Am aflat asta din lecturile pe internet, unde căutam cât mai multe informații. Îmi amintesc de o dimineață de 1 ianua­rie, când toată lumea dormea după Revelion, iar eu citeam despre păsări și aflam că cea mai răspândită specie de zburătoare din România nu-i vrabia sau porumbelul, ci este cinteza. Nici nu știam cum arată, așa că am vrut să văd ce-i cu cinteza asta, și așa, în­cet-încet, am descoperit speciile de păsări din Bucu­rești, tot felul de creaturi zburătoare, pe care nu mi-aș fi imaginat că le voi găsi într-un oraș plin de asfalt și mașini. A fost o perioadă magică pentru mi­ne, cea în care citeam despre o specie, iar apoi reușeam să o descopăr în parc.

„Locul preferat de observație al Liviei a rămas Parcul Tineretului, de care este fascinată, pentru că oferă o biodiversitate mai rar de găsit în marile orașe: are copaci bătrâni, aproape toate tipurile de ha­bitat, stuf, lac, boscheți, pădure, pajiște. În cei no­uă ani de când urmărește atent păsările, a găsit în acest parc peste 120 de specii din cele 200 câte tră­iesc în București sau îl tranzitează! Un moment de care-și amintește cu drag este prima întâlnire, dintr-o sâmbătă aglomerată în parc, cu o ghionoaie verde, preocupată să mănânce furnici dintr-un mușuroi. E un soi de ciocănitoare ce nu caută hrană în scoarța copacilor, ci e specializată în furnici, de unde și cu­loa­rea sa, ce o protejează în iarbă. La câțiva metri de hărmălaia din parc, se găsea o lume fascinantă ce aștepta să fie descoperită. „În fiecare an găsesc o specie nouă! E ca un ou de ciocolată cu surprize as­cuns în iarbă”

„Cip, cirip, aici totul e bine. La tine?”

Dincolo de dorința de a vedea și fotografia o specie de pasăre, o bucurie a „păsărarilor” este aceea a sunetelor și cântecelor înaripatelor. Pițigoiul are 40 de sunete în repertoriu, privighetoarea, cele mai multe, vreo 900, ciocârlia, 300, mierla 100. În mare par­te, sunt sunete de marcare a teritoriului, de atra­gere a partenerului, de avertizare, care diferă în func­ție de pericol. La un pericol prezent în aer, o pasăre va isca un anumit sunet, iar la o amenințare la sol – șarpe, om, pisică, un alt tip, astfel încât celelalte înaripate să aibă o reacție cât mai rapidă și să se adăpostească. „Dacă te afli în apropierea unui stol de cinteze sau de pițigoi și auzi un sunet ascuțit, un «țiiii», în secunda doi vei vedea că toate păsările s-au ridicat de la sol și s-au refugiat într-un copac, pentru că una din ele a dat semnalul de pericol, un uliu sau o pisică furișându-se. Mai sunt sunetele de contact, folosite, de pildă, de un cuplu de păsări ce se hră­nește într-un tufiș și își semnalizează, din când în când, care-i situația. «Cirip, cirip, aici e totul în regulă. La tine?» «Cip, cip. Și la mine». După cân­te­cele păsărilor, simți că se apropie primăvara. Mier­lele au cântecele lor specifice, de îndrăgostiți, și, cu cât cântecul e mai complex, știi că primăvara e mai aproape. Foarte simpatici sunt graurii, care imită tot ce aud, am auzit un graur făcând ca o pi­sică. Într-o zi de aprilie, am auzit în plopii din fața fe­restrei mele sunetul unui gran­gur, o pasăre migratoare galbenă ca aurul, despre care știam că apare în București pe la mijlocul lui Mai. Am sărit entuziasmată, cu aparatul foto pregătit, gândindu-mă: uite, ce înseamnă încălzirea asta globală, dar, de fapt, cântărețul nu era gran­gur, ci un graur care-i învățase cân­tecul. Graurii, mierlele, privighe­torile învață sunete și le repetă, astfel încât să-și creeze un cântec propriu cât mai complex și mai im­presionant.”

Prietenii din străinătate

„Într-o noapte, mă întorceam acasă cu bicicleta. Plouase, parcul era pustiu, și am zărit pe lac o siluetă ciudată. Avea pieptul gri alburiu, spatele negru, ca un pinguin, era bondoc, cu o pană ce-i cădea din creș­­tetul capului pe-o parte, cu un cioc subțire și alungit ca un pumnal. Ce-o fi creatura asta, în parcul în care mă plimb de atâta timp? Am aflat că e o pasăre migratoare, numită stârc de noapte, ce apare în București, spre sfârșitul lunii Martie, iar Parcul Tineretului are un loc cu stufăriș, în care apar cinci-șase exemplare în fiecare an. Îmi sunt foarte simpatici, cu mutrele lor ce par mereu îm­buf­nate, și îi aștept ca pe niște prie­teni din străinătate. O altă pasăre care mi-e foarte dragă este ciuful de pădure. Într-o noapte de vară, am auzit în parc niște țipete înfio­rătoare! Când m-am uitat cu aten­ție, erau niște ciufi de pădure, pui adoles­cenți, apți de zbor, pe care părinții îi înțărcau și-i în­vă­țau să vâneze. Practic, le spu­neau gata, până acum te-am crescut noi, acum treci la muncă, ești pe cont propriu. Iar lor nu le con­venea deloc, voiau să primească mâncare-n cioc de la mama și tata, de asta țipau. Se spune că cele mai bune perioade de obser­vare a păsărilor sunt cele-n care copacii sunt mai golași, dar mie mi se pare și luna Iunie foarte atractivă, când ciufii învață să se hrănească. Ei nu știu încă să se ascundă, se expun și-i poți vedea, tolomaci, simpatici, neștiind prea bine ce trebuie să facă.”

Este Bucureștiul o gazdă bună pentru păsări?

„Pe parcuri se simte o pre­siune antropică foarte mare, sunt tot mai mulți oameni ce-și petrec timpul aici, suprafața verde a ora­șului este mult prea mică, iar asta nu le face bine păsărilor. Nici lor nu le prinde bine poluarea, probabil că tră­iesc mai puțin ca păsările din afara orașului. De asemenea, spoturile de lumini colorate din spațiile dintre blocuri, ce se aprind noaptea, le pun în mare încurcă­tură. Clădirile cu pereții de sticlă sunt un pericol pentru păsări, mai ales pentru cele aflate în migrație, ce nu percep sticla, cred că pot trece mai departe, se cioc­nesc de geamuri și mor. O altă mare problemă a păsărilor sunt tratamentele cu insecticide, aplicate contra țânțarilor și a căpușelor. Uneori, sunt folosite substanțe care nu sunt sănătoase nici pentru om, darămite pentru păsări. Pentru ele, înseamnă otră­virea sursei de hrană, moarte directă. Mi-ar plăcea ca Primăria să verifice atent substanțele folosite, dar putem să o facem și noi, când vedem afișele puse prin parcuri. Există însă și unele avantaje pentru traiul păsărilor în oraș. Totdeauna, în orașe e mai cald, de aceea, vedem păsări venite de peste tot aici, iarna, mânate din urmă de frig. Atunci vin cinteze din nordul Europei, cufundari polari, pe care-i poți vedea pe lacul Morii. Nu toate păsările migratoare pornesc spre Africa, unele se opresc în Europa, așa ajunge și cufundarul polar în București sau pelicani, pe Lacul Herăstrău. Păsările de baltă privesc din aer și coboară în zonele cu ape neînghețate.”

Un „stol” vesel

„În perioada asta, poți urmări păsări făcându-și cuiburi, cărând de pe pajiște în copac diverse lucruri, de la paie, fire de iarbă, la blană de câine ce a nă­pâr­lit, sau, un caz mai puțin fericit, fâșii de plastic. Poți vedea rața mare cu boboci, ce ies tot mai de­vreme din ouă, poți asculta și, mai apoi, poți încerca să-l descoperi, florintele, o pasăre verde, de mărimea unei vrăbii, ce stă în vârful copacilor, când își mar­chează teritoriul, și scoa­te un vâjâit, un su­net elec­tric. Poți mer­ge în Parcul Văcărești să asculți gre­lușelul de stuf, ce tocmai s-a în­tors din migrație, o pa­săre cam cât o codo­ba­tură, cu o siluetă ascu­țită, ce emite un zumzet ca o priză încinsă. Toc­mai s-au întors rân­dunelele și drepneaua neagră, mus­carii, unii se opresc aici, alții merg spre zonele de dealuri. Îi așteptăm ală­turi de noi pe cititorii revistei dornici să afle mai multe despre păsări și să le urmărească. Așa am început și eu, și între timp, sunt mai bi­ne de 9 ani. „Gaș­ca” noastră a crescut tot mai mult, de la 6-7 indi­vizi, ce ie­șeam cons­tant prin par­curi, indi­ferent de vre­me, la 200, între care și copii. În prezent, avem mai multe eve­nimente anuale în Bucu­rești și în țară. Ob­servarea pă­să­rilor este un pretext mi­nunat pentru petre­cut mai mult timp în natură, pentru făcut miș­care, este un antre­nament foarte bun al memoriei pentru adulți, iar pen­tru copii, un mijloc de a învăța cum se numesc spe­cii­le, cărei dintre ele le atribui anumite sunete, care-i comportamentul lor. De socializare nu mai vor­besc. Suntem un «stol» unit și plin de bună­dis­poziție. E foarte fain să ai prieteni cu aceeași pasiune cu tine.”