ELENA DINCĂ VELICA (ELINA) – cântăreață de operă: „Cu toții suntem niște furnicuțe ale lui Dumnezeu”

– Și-a câștigat celebritatea pe scenele operei, dar interpretează cu aceeași plăcere și dăruire, romanțe și muzică sacră. Importantă e bucu­ria de a cânta: apă vie, pentru pute­rile sufletești –

Alice în casa minunilor din Găești

– Eşti una dintre cele mai apreciate soprane din România, cu apariții remarcabile pe marile scene ale lumii și, totuși, mult prea puțin cu­noscută… Să pornim, prin urmare, conversația noastră chiar cu începutul: ca­re e drumul unui adolescent că­tre operă?

– Chiar dacă vocea este un dar de la Dum­nezeu, contează enorm oamenii pe care-i întâl­neşti în drumul vieţii. Cazul meu este unul ex­trem de norocos:    moştenesc vocea de la mama, ea a remarcat asta foarte de timpu­riu, nu m-a lăsat să mă risipesc, și, la şase ani deja, începeam serios orele de pian cu doamna profesoară Ma­riana Luca. Îmi este a doua mamă. În căsuţa dum­neaei din Găeşti, oraşul meu natal, mi s-a deschis un univers magic, eram un fel de Alice în Ţara Minunilor, acolo, printre cărţi, partituri, instru­mente mu­zicale, obiecte de tot felul, însoțite de po­veşti fascinante. Acolo am ascultat prima dată muzică clasică, acolo am citit enorm, acolo am zărit lumina care-ţi ghidea­ză drumul spre scenă. Recu­noştinţa mea pentru această doamnă este ne­mărginită şi, ori de câte ori am ocazia, îi amintesc numele cu toată dragostea. Tot dumneaei mi-a devenit profesoară de canto în Târgovişte, la Liceul de Muzică „Bălaşa Doamna”. Părinţii mei au făcut un sacrificiu însemnat pentru mine şi fraţii mei, când ne-am mutat cu toţii în Târgo­vişte, pentru şcoli mai bune. Eu – muzică, fraţii mei – pictură şi arhitectură. Este drept că băieţii au urmat în timp alte cariere decât cele artistice, eu, însă, am rămas fidelă muzicii. Mama a ştiut din proprie experienţă cât de important este să-ţi urmezi calea, când ai un har. Ea a fost o minunată cântăreaţă de folclor (Lucica Dincă), cu apariţii la radio şi televi­ziune. Vorbesc la timpul trecut, pentru că mama a pus cariera muzicală în cui când am apărut noi, copiii. Ni s-a dedicat sută la sută. Asta nu a însemnat, însă, că nu ne-a mai cântat. Eu o rugam mereu când eram mică să mă înveţe melodii populare, îmi plăceau foarte mult. Azi îi spun că ea cântă acum prin mine, prin talentul pe care mi l-a transmis. De altfel, pe scenă am debutat cu folclor, am participat la concursuri, am fost, în liceu, la Olimpiada de folclor, iar în clasa a XI-a, am primit Trofeul Fes­ti­valului „Chindia” din mâna maestrului Gheorghe Zamfir. Mai apoi, am fost amândoi membri ai juriului la un concurs de toacă, am cântat în duet atunci    „Ave Maria” de Schubert, un moment de neuitat pentru mine.

– Îţi mai aminteşti primul spectacol de operă pe care l-ai văzut?

– Cum să nu?! Mi-l amintesc perfect: a fost „Rigoletto”, iar Gilda, personajul principal al lui Verdi, m-a fascinat. Probabil, şi pentru că l-am văzut în interpretarea Irinei Iordăchescu, marea noastră soprană. Vocea ei a fost primul lucru care m-a ţintuit în scaun, apoi fastul spectacolului, înlăn­ţuirea acelor glasuri nemaipomenite. Atât de pătrunsă am fost, atâta emoţie a trezit seara aceea magică în fetiţa din mine, încât am ştiut, pe loc, că voi face operă toată viaţa mea. Voiam să ajung și eu acolo, în lu­mi­nile scenei, iar Dum­nezeu m-a ajutat şi am reuşit.

Romanţa, sufletul românilor

– Suntem, aşa­dar, la momentul de­butului…

– Am debutat în „Flautul fermecat” (Mozart), cu rolul Pamina, la Opera Comică pentru co­pii. Doamna Felicia Filip, marea noastră soprană şi director al teatrului, este o altă „mamă” a mea. Ea mă premiase în două rânduri la „Cri­zantema de aur”, festivalul de ro­man­ţe de la Târgovişte (2010, 2011), și tot ea mă remar­case, în 2016, pe scena Ope­rei Naţionale, în rolul Fiordiligi, din „Cosi fan tutte”, de Mozart. Mi-a oferit toată încrederea, iar eu nu voi înceta niciodată    să-i fiu recunoscătoare.

– Ai amintit de concursul „Crizantema de aur”, unde ai cântat romanțe. Se potrivesc ele cu o cântăreață de operă? Nu reprezintă un com­promis profesional?

– Nicidecum! Romanţele sunt o minune ro­mânească. Nu numai că nu se pierd în timp, dar de pe la 1848, când au apărut, ele se tot rein­ven­tează, cu fiecare voce nouă, cu fiecare glas care le iubeşte şi le in­terpretează. Am câştigat și eu festivalul „Cri­zan­tema de aur”, de la Târ­govişte, sau „Nae Leo­nard”, de la Câmpulung, notele aparte ale ro­man­ţei se mulează foarte bine pe vocea mea şi nu am încetat niciodată să o cânt. Am şi azi concerte de romanţe. Doamna Alina Mavro­din este ca­valerul neobosit de la Târ­go­vişte, care se luptă să păs­treze acel festival, să păstreze romanţa vie. Re­pet, pentru mine, mu­zica aceas­ta este sufletul românilor, nu văd cân­tec mai pur românesc decât romanţa. De aceea se şi compune ne­încetat. O ador, pur şi sim­plu!

– Să ne în­toar­cem la ope­ră. Pentru ea mai există vii­tor? Mai sunt ti­nerii îndrăgostiţi de mu­zica cla­si­că?

– Are grădina flori, talente sunt, slavă Dom­nului! Mai greu le este, însă, absol­ven­ţilor de Conser­vator să-şi gă­seas­că drumul, să-şi câştige e­xis­­tenţa. Primul pas sunt corurile, cu care pot ob­ţine un contract, şi astfel să aibă un loc de muncă. Eu tot aşa am început, în Corul Radio. Apoi, cu ceva experienţă acumulată, vor găsi colaborări cu teatrele din ţa­ră, din străinătate şi, tot așa, îşi iau zborul spre o carieră clasică. Nu e uşor, pen­tru că toate con­tractele sunt doar de colaborare. Nicăieri în lume nu se mai fac anga­jări, ci doar colaborări pe proiecte. E foarte dificil drumul în muzica de operă, lipsit de avan­tajele show business-ului. Adică, nu ai expune­rea, marketingul, avantajele publicităţii din alte genuri muzicale. Evident că te întrebi, la un mo­ment dat, dacă e alegerea corectă, dar, odată ce ai gustat din această muzică, nu te mai poţi în­toar­ce la nimic altceva. Simţi o mare împlinire în acest mediu clasic. Secretul este dăruirea şi con­vingerea, acestea ar fi sfaturile mele pentru tinerii artişti. Cu aceste lucruri în minte şi cu Dumnezeu deasupra lor, nu ai cum să nu reuşeşti.

O bătaie de aripi

– Elena, este muzica doar profesie sau poate avea și un folos sufletesc?

– Muzica înseamnă și alean sufletesc. Am avut mai multe momente când am simțit lucrul ăsta, dar mai ales în clipele cele mai grele    ale vie­ţii: atunci când l-am pierdut pe tata. S-a în­tâmplat cu totul neaştep­tat, acum aproape cinci ani, la puţin timp după ce se născuse fetiţa mea, Ma­ria Clara. Atunci am simțit cel mai adânc puterea vindecătoare a muzicii, vă spun sincer că am simţit fizic cum, pe un fundal sonor aparte, tatăl meu a devenit înger. Nu ştiu cum să explic asta, nu ştiu cum aş putea fi crezută, dar am simţit, pur și simplu, cum tata şi-a luat zborul, iar acum este îngerul păzitor al fetiţei noastre. Senti­mentul acesta mi-a aşter­nut pace în suflet, sufe­rinţa s-a mai estompat în acea bătaie de aripi.

– Povestea ta mă duce cu gândul la muzica sacră, iar numele tău se află frecvent pe afişele care anunţă concerte bi­sericești. Ești un om cre­dincios?

– Sunt extrem de credincioasă şi am căutat permanent contactul cu ceea ce mă poate aduce cât mai aproape de Dum­nezeu. De altfel, chiar soțul meu, Eusebiu Velica, este preot, și totul par­că a înflorit şi a prins sens de când îl am alături. Faptul că l-am cunoscut în bise­rică, atunci când cântam amân­doi în același cor, pasiu­nea pentru muzică, cre­dinţa, iubirea noastră, toate acestea au făcut ca muzica sacră să prindă noi şi noi valenţe în inima mea. Împreună avem şi azi concerte minunate, de Paști, de Crăciun. Eu nu am cântat în corul bisericii de copil, în schimb, când am intrat la Conservator, am devenit parte a Corului „Divina Ar­monia”, patronat de dna Paula Ciuc­lea. De altfel, pe toată durata facultăţii, am fost în­dru­mată în muzica sacră de dna Geor­geta Sto­leriu, este o mândrie ex­traor­dinară, să fi făcut parte din „stolul” dumneaei, aşa cum ne place să ne nu­mim. Aşadar, pe întreg parcursul fa­cultăţii, am cântat în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare, la kilo­metrul 0 din Bucureşti, la Biserica Sfântul Gheor­ghe. Acolo este paroh pă­rintele nos­tru drag, Emil Cără­mizaru. Chiar şi pe perioada masterului din Austria, tot cântam la biserică atunci când veneam în Bucu­reşti.

„Mă rog cântând”

– Tocmai am celebrat Sărbătorile sfinte ale Paștilor şi aş vrea să ne descrii trăirile unui artist, când sce­na pe care cântă este biserica…

– Este cu totul diferit decât pe scena operei, pentru că starea de bine pe care ţi-o dă muzica este, în acest caz, împletită cu rugăciunea. Eu am momente când uit că sunt în biserică, uit că inter­pretez un cântec, simt doar că mă rog cântând şi că de faţă este doar Dum­nezeu. Este un sentiment cu totul aparte. Astfel de momente nu pot fi trăite nicăieri altundeva decât în biserică. Iar de Paște este o minune, la fel ca la Crăciun. Să fii vocea care-I cântă Domnului e o binecuvântare, pentru care nu există cuvinte să o descrii. E doar minune pură. Poţi alina oamenii prin prezenţa ta, prin vorbe, prin gesturi, dar să o faci cân­tând, iată ceva de o frumuseţe di­vină. Să le spui oamenilor că Iisus va fi țintuit pe cruce şi apoi va învia, să rosteşti aceste lucruri cântând, încăr­că­tura emoţională e de nedescris. Știi că ai un mesaj de transmis oamenilor, că eşti un fel de mesager. Dar muzica sa­cră mai are un rol excepţional pentru noi, artiştii: smerenia. Cântatul în bi­serică îţi oferă o supunere în cel mai adevărat sens cu putinţă, te fereşte de pericolul ca vreodată să te consideri o divă doar pentru că ai voce şi cânţi pe marile scene ale lumii. Popularitatea extraor­dinară a operei, publicul culti­vat, elitismul te pot abate din drum, îţi pot lua minţile. Când, de fapt, cu toţii suntem doar nişte furnicuţe ale Lui Dum­nezeu.

Viitorul din trecut

– La ce visezi, spre ce fel de viitor priveşti?

– Eu privesc spre tre­cut. Pri­vesc viitorul cu bucuria trecu­tului. Pri­vesc în urmă şi sunt re­cunoscătoare pentru tot ceea ce am. Sunt un om împlinit. Este minunat să poţi privi la ziua de ieri, să nu ai regrete, să fii mulţumit de ceea ce ai rea­lizat. Dacă trecutul ne-a făcut să fim cine suntem şi nu avem regrete, înseamnă că în prezent sun­tem bine. Sunt fericită când privesc înapoi, de aceea am încredere că viitorul va fi la fel de fru­mos ca trecutul. Eu provin dintr-o familie cu trei copii, iar când am pornit la drum cu propria mea familie, cifra trei mi-a rămas ca un scop, un ţel. Voiam neapărat să am şi eu trei copii. Azi, nu ştiu ce să zic, cred că doi prunci sunt suficienţi, nu pentru că e greu să-i creşti, ci pentru că e dificil să le fii dedicat com­plet. E o încercare deosebită să le oferi răbdare, tact, timp infinit, aşa cum me­rită ei. Fetiţa noastră are patru ani şi ju­mătate, dar în exclusivitate pentru „For­mula AS”, vă anunţ că mai avem un bebeluş pe drum. Nu văd loc mai potrivit să împart această bucurie a noastră, decât cu revista pe care o iubesc din tot sufletul meu. Am crescut cu „For­mula AS” în casă, părinţii mei au cumpărat-o cons­tant, dintot­dea­una. Prezenţa ei în casa copilăriei face parte din acele amintiri care nu ţi se şterg niciodată. Apoi am preluat şi eu ştafeta, iar colecţia adu­nată este azi impre­sio­nantă. O citesc la fiecare final de săp­tămână şi nu o dată m-am gândit la cât de fericită aş fi să mă regăsesc într-o zi în filele ei.

Dar dacă eu voi fi fericită, oare ce cuvânt aş putea găsi pentru bucuria mamei, să mă întâl­nească în paginile revistei ei preferate? Mai rămâne un singur aspect al vii­to­rului: cel muzical. Activitatea mea de scenă con­tinuă ca şi până acum, muzică de operă, ro­manţă, muzică sacră, dar cu o aplecare în plus pen­tru compo­ziţie. Deja am câteva melodii, pri­ma mea compo­ziţie a fost dedicată chiar mamei mele, se nu­­meşte simplu, „Mama”. Versurile sunt ale preo­tului Cără­mizaru, care este şi un poet extrem de sensibil. Tot pe ver­surile dum­nealui am compus şi un colind, „Ste­le dalbe”. Aceste prime două com­poziţii sunt o mare reali­zare pentru mine, fiindcă a scrie muzică e un vis încă din copilărie. În luna mai va apărea şi a treia melodie proprie, una dedicată memoriei tată­lui meu, dar care se referă la pre­zentul acesta care ne încearcă atât. De aceea se şi nu­meşte „Tot mai greu”. Sper, însă, din toată inima mea, că greul se va sfârşi, că pacea şi bucuria vor domni din nou peste ome­nire. Sunt convinsă că, la mo­mentul potrivit, Dumnezeu ne va ierta pentru toate relele şi ne va lu­mina calea către lumea aceea plină de dragoste şi lumină, pe care se pare că am rătăcit-o în ultima vreme. Dar, între timp, noi trebuie să fim furnicuţele Lui, unele care să-I merite dragostea şi iertarea. Doamne ajută!