Mama – o lecție de iubire

Pentru mine, 2021 a fost un an rău, anul în care a murit mama, cum an rău a fost pen­­tru foarte mulți români. Am simțit asta, fie și mergând pe jos, până la piață. Aerul pă­rea amar, lumina zilei pustie. Străzile erau ce­nușii, chiar și sub razele soarelui. Ceva indefinit a măcinat toate clipele trăite, nodurile zilei s-au adunat într-o senzație continuă, de rău. Măștile purtate întruna au filtrat nu doar bacterii și viruși, ci și comunicarea între oameni. În ceasurile zilelor s-au înghesuit prea multe terminații nervoase, tresărind la fiecare atingere și cuvânt. Nervi în magazine, în trafic, la serviciu. Tensiune, anta­go­nisme. Vacciniști – antivacciniști. Extensii politice ale angoaselor noastre zilnice, în prezența unei boli care a răpus toată viața veche, pe care abia acum învățăm să o prețuim. Numai noaptea și vi­surile au mai adus ceva liniște și o oarecare ali­nare, într-un cotidian aproape dureros. Am trăit și supraviețuit celui de-al doilea an al pandemiei, un an care a adus cu el, din nefericire, o banalizare a morții, a cărei aripă n-a ocolit pe nimeni, fie și ca martori ai ei, văzând-o la televizor.

Etajul patru de sub cer

Am trecut, în acest an al pandemiei, prin mai multe întâmplări, cele mai multe din ele grele și de neimaginat altădată, în alți ani. În unele am găsit câte un tâlc ascuns și chiar o parte bună, altele mi s-au părut fără sens. Cel mai rău a fost, însă, că am pierdut-o pe mama. Nu din cauza Co­vid-ului, deși trecuse prin el (când am reușit să o inter­nez la ATI, la Brașov, s-a constatat că avea anticorpi, deci trecuse prin boală). Dar suferințele ei atroce, din pricina unui cancer re­cidivat și a unei „pietricele” care-i bloca pancreasul, au trecut în umbră Covid-ul.

Mama a suferit mult, ză­când peste un an la pat, dar arareori s-a văitat – numai atunci când durerile erau de neînchipuit. După câteva zile de investigații, am aflat că nu poate fi operată, prac­tic, nu se mai putea face nimic. Mama nu mai putea vorbi. Am întrebat-o ce-și dorește, vrea să o luăm aca­să? M-a privit senină și, cu mâ­na ei împuținată, cu de­ge­tele încă frumoase și lungi, cu care o viață în­trea­gă a pus ciucuri la că­ciuli, într-o fabrică de textile din Brașov, a înălțat ară­tătorul spre cer, privindu-ne cu ochi blânzi. Și am înțeles: am adus-o acasă și am chemat preotul. Am ieșit, cât a spovedit-o și a împărtășit-o. Am revenit apoi, cât bunul părinte Eugen i-a citit rugăciunea de dezlegare și am privit neputincios strădaniile ei, pe jumătate împlinite, de a-și face cruce.

Cât a fost la pat suferindă, mama s-a rugat tot timpul. Întodeauna când intram în casă, venit de la București, știa că sunt eu, de cum descuiam ușa. Îmi spunea că-mi știe pașii, așa cum îi știe pe-ai fiecăruia dintre cei care urcă cele patru etaje spre cer, ale blocului din cartierul muncitoresc „Steagu Roșu” din Brașov, unde tata, militar, ne-a adus pe toți, în 1970, din Vlădeni-Ardeal, satul din miezul Țării Bârsei, din care am primele mele amintiri de copil.

O sută de cuvinte și milioane de ciucuri

Viața mamei a fost o viață de om care poate fi cuprinsă în mai puțin de o sută de cuvinte și în mi­lioane de ciucuri de căciuli, care au acoperit cape­tele a tot atâtea milioane de copii, în anii friguroși ai sfârșitului comunismului. Dar nu la fel se în­tâmplă cu credința și bunătatea ei, pe care Dum­nezeu le cunoaște de-acum prea bine. Ea nu prea a avut cui să-și ceară iertare, la plecarea de pe acest pământ. Nu știa să facă rău. Nu știa cum se procedează. Iar lui Dumnezeu îi cerea iertare în toate zilele și pentru toți, ținând posturile și ne­vrând să le încalce nici atunci când i se dădea dezlegare, din pricina sănătății. Nu le-a mai putut ține rânduiala spre sfârșit, atunci când nici la biserică n-a mai putut ajunge. Poate asta a fost marea tristețe a acestor ultimi doi ani ai săi, din vremea pandemiei, când mai aproape de cer cu patru etaje, a continuat să se roage zilnic, nemai­putând să se ridice din pat, nu numai pentru ai săi, cei din marele neam Oprea, ci pentru toată lumea. Așa o cunoaște Dumnezeu și așa o știm și noi, copiii ei, pentru care cea de care ne-am despărțit cu durere a fost cea mai mare lecție de iubire pe ca­re Dumnezeu ne-a dat să o cunoaștem pe pă­mânt. Știu sigur că se va mântui. Simt asta, și voi simți la fel, în fiecare zi din toate zilele câte mi-au mai rămas.

Ultimul acatist

Mama s-a stins liniștit, la ora 14 și 5 minute, pe 30 iulie, în timp ce-i citeam acatistul unui sfânt ro­mân – Paisie de la Putna. „Apropiindu-te de obș­tes­cul sfârșit, întristare a cuprins pe toți, Sfinte Părinte Paisie și, mutându-te la cele cerești însoțit de îngeri, nu­mă­­rat ai fost în ceata Sfinților Părinți, lăsând cu multe la­crimi pe fiii tăi, cu care îm­pre­ună îți strigăm: Bucură-te, pri­etenul sfinților; Bucură-te, bucu­ria îngerilor; Bucură-te, împreună numărat cu sfinții; Bucură-te, locuitorule al Raiului; Bucură-te, cetățean al Cerului”. M-am întrerupt. Mama, care mă privise până atunci și asculta atent, fără a putea vorbi, își întorsese capul de la mine și privea orb, spre tavan. Am văzut cum se chinuie să respire și nu poate. Am strigat-o pe sora mea, Lidia, și am lu­at-o amândoi pe mama de mâini. A mai tras de do­uă ori aer adânc în piept, apoi, gata: inima i s-a mai văzut pulsând de câteva ori pe o venă de pe gâtul slăbit, iar apoi, pulsul s-a stins și, treptat, s-a oprit. I-am pus câte un bănuț pe ochi și i-am îm­­preunat mâinile pe piept. Surorii mele, Lidia, îi șiroiau lacrimile pe obraji. Pe mine, a început să mă apese o durere la inimă. O pierdusem pe mama. Și mi-am dat seama cât de adevărat e ce spuneam, sentențios și prețios, în anii adolescenței (dar fără să cred cu adevărat): că singura noastră putere e frica noastră în fața morții.

Cupa de suferință

Odată mutați la oraș, într-un apartament la eta­jul patru, dintr-un bloc al cartierului mun­ci­to­resc „Steagul Roșu” din Brașov, în 1969, după ce ta­ta a fost repartizat ca ofițer la o unitate militară din vecinătatea orașului, pe când eu aveam cinci ani, mama n-a putut să stea fără serviciu. N-am vă­zut-o niciodată stând în pat, decât la lăsarea nopții, oricât a fost suferindă. Și-a găsit de lucru la o fa­brică de textile. Aici, cea mai multă parte a tim­pului, pâ­nă când a ieșit la pensie, a lucrat ca simplă mun­ci­toare, punând ciucuri la căciuli. Milioane de ciucuri, pentru milioane de căciuli, pentru copiii de pe tot în­tinsul României. Tocmai din acest motiv, vă­zân­du-mi mama cât venea de ostenită de la mun­că, n-am mai vrut de prin clasa a cincea să port că­ciulă.   

Mama a născut o fată și doi băieți, din șapte în șapte ani. Și tata era mai mare cu șapte ani decât mama. Se zice că șapte e o cifră norocoasă. Am avut noroc, dacă nu prin avere, măcar, avându-ne o bună bucată a vieții, sănătoși, unii pe alții; cu toate că viața era tot mai grea la oraș, cu cozi și frig în apartament, mama, tata și noi nu ne plângeam. Noi eram copii și eram ultimii care simțeau lip­surile. În 1984, m-am desprins de­fi­nitiv de copilărie, plecând la facul­tatea de istorie a Uni­versității Bucu­rești, unde am devenit Marius Oprea cel de astăzi. Peste o vreme, locul nostru a fost ocupat de copiii noștri, Ioa­na, fiica surorii mele, și Ale­xan­dru, fiul meu. Tata n-a apucat să-și vadă nepotul: în 1990, când nu îm­plinise 60 de ani, s-a stins, pe 26 martie, în urma unui infarct fulge­rător, despre ale cărui împrejurări îmi vine greu să-mi amintesc, el fiind provocat de spaimele prin care a tre­cut în cursul anchetărilor mele la Securitate. Am purtat întodeauna povara morții lui. L-am îngropat cu toții și cu toată du­rerea noastră, la Sturzeni, alături de ma­maia Geana și de bunicul Lisandru.

După moartea tatei, mama a    adus-o de la țară pe sora ei, Pa­raschiva, că­reia i-a purtat de gri­jă până spre lunile din urmă, cât a mai putut să-și poarte de grijă și sieși. S-a obișnuit să aibă întotdeauna grijă de cineva, „că așa are cineva grijă și de mine”, spunea ea înțelept. Noi, cei trei copii, dar și tata, cât era el de cazon și de serios, am în­vă­țat de la ea această blândețe și grijă față de se­meni. Am învățat să nu înjurăm, să nu ne certăm. Nu a ridicat vocea, nici nu mi-o pot imagina ți­pând, cu atât mai puțin nu a ridicat palma. Dar ne făcea să ne simțim rușinați când greșeam. Așa am învățat că rușinea e cea mai puternică formă de con­strân­gere, mult mai puternică decât frica – o al­tă lecție pe care ne-a predat-o, ca pe toate, la modul practic. Mama era oricum iertătoare și bună și de părere că noi, copiii, chiar și cei ai vecinilor, nu facem decât bine. Rău nu fac decât oamenii mari…

*

Când acolo, pe patul de la ATI, mama a înălțat arătătorul spre cer, răspunzând astfel la întrebarea dacă vrea acasă, ori să rămână sub tratament (care, de fapt, îi lungea doar agonia), ea a spus, de fapt, fără cuvinte, că alege cerul, pentru că pe pământ nu mai era izvor de dragoste, ci doar cupă de sufe­rință. Fie măcar din acest motiv, știu că ea e lângă mine și mă privește acum peste umăr, când scriu, și că se roagă și ea, ca anul 2022 să ne aducă zile mai bune. Bine că a murit, fără să audă bubuiturile războiului.