PS MACARIE DRĂGOI (Episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord): „Marile sărbători funcționează ca un liant, între românii din țările nordice”

De Sfintele Paști, noi, românii, ne sim­țim acasă în biserici, fie că prăznuim Învierea pe coastele însorite ale Ita­liei sau aproape de Cercul Polar. De la straiele românești și până la bucatele pe care le așează pe masă, în comunitățile din diaspora se simte un dor de țară și o dragoste de tra­diții, care o depășește, chiar, pe cea de acasă. De­părtarea te apropie de patrie, iar printre străini înțelegi mai bine ce în­seam­nă să fii cu ai tăi. Preasfințitul Ma­carie Drăgoi este episcopul trimis să îi păstorească pe frații români din ținuturile nordice ale Europei. Mereu pe drumuri, încearcă neobosit să ridice punți peste distanțele care îl separă de credincioșii săi. Anul acesta a prăznuit Paștele cu ro­mânii din Copenhaga, o co­mu­nitate vie și puternică, doar că bucuria Învierii a fost adumbrită de bubuitul răz­boiului din Ucraina și de cumplita suferință a morții. O tragedie care îndoliază și sufletele creș­­ti­nilor din țările scandinave.

O Golgotă îngăduită de Dumnezeu

– Preasfinția Voastră, anul acesta, săr­bătoarea Învierii Domnului a fost prăz­nuită într-un climat dramatic. Abia ieșiți dintr-o pandemie care ne-a chinuit doi ani, bucuroși că Dumnezeu ne-a izbăvit, iată-ne cu un război la granițele țării și sufletelor noastre. Parcă nu numai înge­rii, ci și demonii colindă pământul, iar răul pare mai puternic decât oricând. Cum vom ieși din aceste încercări?

– Nu știu dacă ceea ce trăim în prezent este încadrabil doar la categoria „încer­care”. Este cu mult mai mult, este pătimire, este o Golgotă care cred că e îngăduită de Dumnezeu, pentru că ini­mile noastre s-au răcit prea mult în dra­gostea față de El și față de cei printre care trăim. Astfel că aș reformula întrebarea: important nu este nea­părat dacă ieșim mai întăriți sau mai slabi din asemenea „încercări”, ci dacă ne păstrăm sau ne recu­perăm omenia, dacă ne înmuiem ini­mile întru pocăință, dacă avem milă. Se întâmplă oare aceasta? Vedem oare lucrarea pocăinței? Se întorc oamenii la Dumnezeu? Devenim mai îngă­dui­tori unii față de alții, sau devenim mai aspri? Devenim mai buni sau devenim mai răi? De răspunsurile la aceste întrebări depinde ceea ce se va întâmpla cu întreaga omenire în aceste vre­muri.

„Războiul se vede altfel de la firul ierbii”

– În Nordul Europei, unde s-a format o co­mu­nitate puternică de români, e mai multă bu­nă­stare și liniște ca în alte părți ale lumii. Se simte și acolo amenințarea războiului?

– Românii de aici sunt la fel de neliniștiți ca și cei de acasă. Țările Scandinave nu sunt departe de zona de conflict. Agitația a cu­prins și nordul Europei, altfel neutră și destul de departe de conflictele de până acum, din Orient. Dar chiar și așa, românii de aici sunt neliniștiți și pentru că au încă rădăcini puter­nice în țară. Se gândesc la ai lor și la ce se poate întâmpla, dacă acest conflict se va ex­tinde. Războiul se vede altfel de la firul ier­bii. Oamenii simpli, „de rând”, se tem pentru familia lor, de consecințele distrugerii cau­zate de un conflict militar. Cu toții vor pace, puțini rezonează la discursurile militariste sau înfierbântate care toarnă gaz pe foc. Această neliniște a omului simplu este fireas­că și cred că nu trebuie ignorată. Pastoral, caut să direcționez aceste temeri către schim­barea de sine a omului. Că putem avea fie­care dintre noi o contribuție la ceea ce se întâmplă. Iar contribuția noastră va fi spre pace, dacă ne schimbăm inimile, dacă ne rugăm mai intens, dacă ne vom abține de la răutăți și de la a umple văzduhul cu vorbe urâte sau nebune. Și dacă pace nu va fi, schim­barea sinelui tot va lucra, căci vom avea ajutor de sus, pentru a ne lăsa în voia lui Dumnezeu.

„Este vital să adâncim taina Bisericii”

– Ați slujit, de sărbătoarea Sfintelor Paști, la Copenhaga, într-o comunitate ro­mânească puternică. Cum a fost Învierea în Regatul Danemarcei și ce mai înseamnă pentru cei de acolo țara, tradițiile cu care au plecat?

– A fost frumos și anul acesta de Paști, la Copenhaga, cu bucuria oamenilor de a se regăsi în comuniune euharistică și de a trăi normalitatea, în vremuri departe de nor­mali­tate. În acest sens, marile sărbători ale Bise­ricii funcționează și ca liant, dar și ca o legă­tură vie cu un trecut și cu o lume care erau mai aproape de firesc decât ceea ce este acum, o continuitate care îți dă identitate și rădăcini: știi de unde vii, știi către ce mergi și cu cine te însoțești. Or, natura marilor tulburări din ultimii ani este de a dezorienta, de a bulversa, de a rupe omul de sine, de aproapele, de Dum­nezeu și de firesc. De a-l face să uite de trecut și de noima vieții. Un astfel de om-click devine foarte vulnerabil, foarte manevrabil și foarte ex­pus stihiilor digitale necontenite. De aceea este atât de vital pentru noi să adâncim de fiecare dată taina Bisericii, prin liturghiile și prin sfintele slujbe. Este legătura de nezdruncinat pe care o avem cu sinele adevărat, cu lumea, așa cum e ea întemeiată de Dumnezeu. În ceea ce privește comunitatea din Copehnaga, deși este, așa cum am spus, vie și dinamică, mulți români au nostal­gia țării și a locurilor natale. De aceea ne străduim să păstrăm o rânduială care să aducă și aici, în Scandinavia, o bucățică din sufletul României pe care o avem în inimile noastre. Prin lucruri apa­rent mici, dar care contează: prin faptul că ne vor­bim limba maternă în familie și în biserică, prin faptul că duminica și în sărbători, ne îmbrăcăm portul tradițional, prin faptul că aducem la slujbe îndătinatele prinoase, prin faptul că intonăm colindele, imnele bisericești și pe cele patriotice; prin faptul că ne păstrăm și aici, așa de departe, obiceiurile moștenite din moși-strămoși.

„Tânii și tânele din satul copilăriei au fost purtători ai luminii cerești”

– Preasfinția Voastră, suntem în miezul Săp­tămânii Luminate, care este o prelungire a Paș­ti­lor. Ca preot, cum străbateți această peri­oadă, există o stare specială a sărbătorii?

– Mi-e dor mereu de Sfintele Paști, mi-e dor de lumină și de acel simțământ de biruin­ță, dăruită de fiecare dată când, din întuneric, poți rosti din toată inima: „Hristos a înviat!”. Mi-e dor de momentul când ne dăruim unul altuia lumina și când ne salutăm pascal și cântăm cu nesfârșită intensitate lăuntrică, împreună: „Hristos a înviat din morți, cu moar­tea pe moarte călcând, și celor din mor­minte viață dăruindu-le!” În acest sens, Săp­tămâna Luminată este, cu ritmul ei domol și lumina blândă, ca o dulce prelungire și des­părțire de momentul culminant al nopții de Înviere. Profit, deseori, de acest interval, pen­tru a face pelerinaje de suflet în Muntele Athos sau la mânăstirile noastre din țară, sau, deseori, pentru a-mi revedea în satul natal, pe bătrânii mei părinți, Ana și Vasile, și pe toți iubiții mei consăteni.

– Știu că ați crescut într-un sat românesc plin de tradiții și aș vrea să vă întreb dacă ați întâlnit, în anii copilăriei sau mai târziu, purtători ai luminii cerești, oameni sfinți, prin curățenia și frumusețea vieții lor?

– Depinde ce înțelegem prin oa­meni purtători ai luminii cerești. Uneori, percepția noastră despre sfințenie este că ar trebui să fie im­presionabilă, vizibilă, spectaculoasă într-un fel. Dar lumina cerească este nevăzută de ochii care caută spec­tacolul și impresionabilul. Pentru mine, mulți și multe din „tânii” (bă­trânii) și „tânele” (bătrânele) satului meu natal sau din satele de prim­prejur au fost și sunt, neîndoios, purtători ai lu­minii cerești, deși la o primă vedere, nu erau alt­ceva decât niște sim­pli, modești și discreți „moș­negi” și „babe”. Dra­gostea lor, inima lor ca o pâine caldă îi arătau, însă, ca pe niște adevărați teofori – purtători de Dumnezeu.

Am întâlnit și în mânăstiri monahi prin care se întrezărea harul ceresc. Mi-au rămas pentru totdeauna aproape de suflet marii părinți Cleopa, de la Sihăstria, și Arsenie, de la Techirghiol, dim­preună cu mulți alții. Întâlnirea cu ei mi-a luminat tinerețile și mi-a povățuit inima către calea mo­nahicească. De asemenea, întâlnirea cu părintele Efrem Filotheitul, din America, a fost pentru mine întâlnirea cu o persoană vădit luminată de harul dumnezeiesc. Pot spune, însă, că purtătorii de lumină din lume, precum „tânii” și „tânele” din satul copilăriei, sunt diferiți față de purtătorii de lumină din mânăstiri. La primii, simți cum ți se rupe inima de dragul și dorul lor, iar la cei din chinoviile monahale conștientizezi cum te înalță o chemare,    o dragoste nespusă, ceva îngeresc și în­fricoșător, într-un fel, ca și cum ai sta înaintea lui Dumnezeu.

„Bătrânul oștean avea nevoie de un tânăr scutier”

– Preasfinția Voastră, ați publicat de curând un volum, în care îl evocați pe ÎPS Bartolomeu Anania – „10 ani cu mitropolitul meu, Bartolo­meu Anania/ 1998-2008/ Amintiri la capătul dorului”. Cum a fost să trăiți și să vă formați alături de el și cum credeți că ne-ar fi întărit în aceste vremuri?

– Dacă aș răspunde cum se cuvine la în­trebarea cum a fost alături de părintele Bar­tolomeu Anania, ar trebui să mai scriu încă o carte de 500 de pagini… A fost, fără îndoială, experiența vieții mele. Întâlnirea cu Înaltul Bartolomeu mi-a schimbat existența, nu nea­părat ca orientare (alesesem să mă înscriu la Teologie încă înainte de a-l cunoaște), ci ca for­mare. Cu impetuozitatea care-l caracteriza, a intrat în viața mea sau, mai degrabă, m-a făcut părtaș vieții sale, de la o vârstă foarte fragedă, într-un mod cu totul neașteptat. Și cu toate că statura sa duhovnicească și culturală era uriașă, nu a fost un „superior”, un „domi­nator”, un „stăpân” (apelativul liturgic al oricărui arhiereu), ci, precum un tată, m-a luat alături, pentru a mă crește. Această împre­jurare mi-a schimbat cu desăvârșire viața.

Cum am spus și în carte, au conlucrat două caractere: el, bătrânul oștean experimentat al Bisericii Lup­tătoare, plin de cicatricile detenției din comunism, un „pălmaș al Du­hului”, pribeag și pelerin, și eu, un copil sfios și ascultător, dornic de pri­menire și fortificare, pe calea că­tre Cer. El un Leu, iar eu un mielușel. Raportându-mă la profeția mesianică a lui Isaia (11, 6), această aparentă contradicție acoperea însă o fericită și de Dumnezeu binecuvântată com­pletare. Bătrânul oștean avea nevoie de un tânăr scutier. Da, Înaltul Bar­tolomeu era direct în cuvânt și nu pregeta să spună apăsat ceea ce majoritatea o spunea mai ferit sau n-o spunea deloc. Acum cred, însă, că ne ajută, de dincolo, cu rugăciunile sale și ne întărește pentru a putea da o măr­turie dreaptă, o mărturie a dragostei, prin care cuvântul Evangheliei să rodească în inima omului zilelor noastre…