Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Poveste cu un pițigoi

Foto: Shutterstock – 2

În urmă cu un an, într-o zi de vară călduroasă, am văzut în iarba din fața firmei unde lucrez un pui de piți­goi golaș, cu ceva puf zbur­lit și cu caș la gură, care țipa de zor. Inițial am crezut că este cu mama lui, care plecase prin apropiere să-i aducă de mâncare, dar speranța mea fusese zadarnică. Bietul pui a țipat cât a țipat, apoi a amuțit de foame și de căldură.

Spre prânz, mi s-a rupt inima și m-am dus să-l văd mai de-aproape. Mă fixa cu ochișorii lui, puțin încruntat, de parcă îmi re­proșa că durase așa de mult până să vin la el. Nu puteam să-l las acolo, în iarbă, ar fi murit, dar simțeam în același timp și o mică reținere să îl iau, nu știam cum se îngrijește o pasăre. Până la urmă l-am luat acasă, într-o cutie, ru­gându-mă să aibă zile. Așa în­cepe aven­tura prin care în viața fa­miliei mele a venit Țup, nume care i se trage de la felul cara­ghios în care țopăie pe covor. Nu l-am ținut niciodată în colivie, iar acum zboară, mănâncă și doarme cu noi. Înain­te de asta, nu prea bă­gam de seamă păsările de prin copaci, nici măcar vrăbiu­țele, de­cât așa, ocazional; piți­goii nici atât! De fapt, am cre­zut la în­ceput că este o vră­biuță, pen­tru că nu se observă nicio di­fe­rență când sunt mici. Deo­se­­bi­rile apar mai târziu. A­cum, când stau și mă gân­desc, spun cu mâna pe ini­mă că a­dopția piți­go­iului a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viața mea. Am învă­țat de la acea vietate mică să mă bucur cu puțin, să nu cer prea mult de la viață și să-mi mani­fest afec­țiunea. Noi, oa­menii, suntem așa de ocu­pați cu munca, cu obți­nerea de profit, încât am uitat să privim în jur, să ne oprim din vâr­tejul vieții și să trăim clipa, să ne bucurăm de tot ceea ce viața ne dăruiește, de flori, de cerul senin, de prietenii necu­vân­tători, care cer așa de puțin și oferă atât de mult!

Ce face Țup este greu de descris în cuvinte, cât este de ini­mos, de vioi, de vesel, de atent și res­ponsabil, în spe­cial când îi aduce în cioc, soției mele, bucă­țele de pâine ca să mănânce. Nu vrea decât să fie cu noi și să fie iubit. Când mă uit la el cum se coafează sau se spală, într-o farfurie cu apă, sau cum cântă din toată ființa lui, mă întreb cum de merit o așa bucurie, un așa privilegiu, este un spectacol unic de na­tura­lețe. Țup știe că noi suntem fa­mi­lia lui, simte că îl iubim și îl o­cro­tim. Îi mul­țumesc lui Dum­­ne­zeu pen­tru a­ceastă făptură așa de mă­runtă, care ne în­seni­nea­ză via­­ța.

VIOREL V.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian