România dezeducată

Dacă titlul celui mai ambițios program al epocii Klaus Iohannis nu ar fi fost „România educată”, ci „România descurcăreață”, ar fi pă­rut, poate, mai puțin stridente, recentele nu­miri în funcții esențiale, pentru buna funcțio­nare a statului, a unor persoane al căror „curricu­lum vitae” e un amestec de o­por­­tunism și impostură, fără mi­nimă legătură cu merite do­ve­dite public. Evident, este exa­­­­gerat să le cerem guvernan­ților și demnitarilor noștri să aibă situații școlare impecabile. Știm cu toții hibele sistemului nostru de învă­țământ, chiar și în versiunea sa mai fixată pe performanțe, de dinainte de 1989. Și-apoi, sunt pline manualele de istorie și de literatură, ca și imaginarul nostru colec­tiv, de persona­lități care – începând cu cazul bi­necunoscut al lui Mihai Eminescu – n-au CV-uri de nota 10. Dar dacă școala, cu cri­te­riile sale mai mult sau mai puțin obiective, se poate înșela în privința capacităților cuiva, fie­care om are șansa de a dovedi mai târziu, prin traiectul său profe­sional, de ce e în stare. N-o fi strălucit Gică Hagi la Fizică, dar traiectoria golului său la Mondialul din 1994 e studiată la marile uni­versități ale lumii! Problema e că în România, de 30 de ani încoace, sistemul promovează aproape exclusiv personaje care nu doar că nu au un CV impecabil, dar nu au demonstrat nici abilități profesionale pentru posturile pentru care sunt propuse. Ce sau cine îi „califică” pentru asemenea demnități (în afară de „voce și talent”, cum era pe vremea când Liviu Drag­nea conducea PSD-ul) rămâne unul dintre marile mistere ale epocii post-co­muniste… Să fie de vină educația, nivelul școlilor românești?

Când președintele Klaus Iohannis și-a asumat proiectul „România educată”, acesta a fost văzut ca un mesaj adresat cu prioritate pentru masa largă a populației, care încă mai crede că, sacrificându-se pentru a le oferi o edu­cație cât mai bună copiilor, le oferă, im­plicit, șansa unui viitor frumos. Dar ce să în­țeleagă tinerii care își tocesc coatele, când în fruntea trebilor țării ajung, parcă anume alese, persoane care și-au copiat doctoratele? Sau ce să înțeleagă un profesionist, cel mai bun în domeniul său, când concursul pentru un post de conducere la stat ține, exclusiv, de criterii po­litice? Ce să înțeleagă părintele care trage pe rupte în străinătate, ca să le trimită bani de meditații copiilor de acasă, când vede că nici rezultatele școlare, nici performanțele profe­sionale nu contează la numirea într-o ins­tituție? Degeaba pompează guvernul milioane de euro în programul „România educată”, da­că demonstrează, prin măsurile sale, că edu­cația nu are niciun rol în selecția la vârf a dem­nităților publice. Iar această selecție are și un mesaj subversiv: dacă în instituțiile de top, CV-ul nu contează, ce să ne mai așteptăm la ins­tituțiile mărunte, din „teritoriu”? Iar efectul acestui mesaj nu poate fi altul decât acce­lerarea plecării „creierelor” din țară. Ca nivel de trai, România a ajuns, totuși, la un progres: lumea nu mai e nevoită să plece în Occident, de foame. Va pleca de lehamite, dacă selecția profesională nu funcționează normal. Și ne trezim că investim milioane de euro în tineri care, cu CV-uri de elită, nu se vor gândi decât la cum să plece într-o țară, care să le pună în va­loare studiile și performanța.