ELENA LASCONI (Câmpulung Muscel): „Scopul meu? Fericirea oamenilor printre care trăim”

PRIMARII NOȘTRI

– E prima femeie-primar a orașului Câmpulung Muscel din ju­dețul Argeș. A dat presa pe politică și, într-un an și jumătate, a fă­cut mi­nuni. Am încercat să aflăm povestea unui primar – reper pentru in­tegritate și acțiune, îndrăgostit de menirea lui –

„Oamenii au uitat ce înseamnă să fii cinstit și integru”

– Doamnă Elena Lasconi, ați renunțat la o carieră de 25 de ani în presă, la ProTv, pentru a intra în politică și pentru a candida la primăria orașului Câmpulung Muscel. Ce v-a determinat să faceți acest pas, mai ales că viața politică de la noi nu pare un loc prea frecventabil?

– În primul rând, iubirea de România și iubirea de oameni. Am decis să fac ceva, să ies din zona mea de confort, tocmai pentru că ne plângem în­truna,    comentăm că nu e bine în țară, dar puțini avem curajul să ne implicăm… Pe mine mă doare sufletul că fiica mea este plecată la muncă în Franța și s-ar putea ca într-o zi, dacă voi avea nepoți, să vorbesc cu ei mai degrabă în franceză și engleză, decât în limba română. Eu cred că țara asta merită mai mult, și dacă ne-am uita în urmă și am cu­noaște toate poveștile rudelor noastre care au murit în primul sau al doilea război mondial, am înțelege că și-au dat viața fară să se gândească la altceva, decât că România merită mai mult. Și-atunci, nu merită ca și noi să facem orice efort pentru țara asta? Eu asta simt în sufletul meu și de-asta fac ceea ce fac, chiar dacă uneori nu este ușor. Da, am fost jurnalist, am fost activă în societatea civilă, am ieșit în stradă și am protestat de fiecare dată când s-au întâmplat lucruri greșite, deși nu s-a schimbat nimic. Asta m-a făcut să intru în politică: să încerc să fac concret ceva, să mă implic mai mult.

– Care au fost primele greutăți cu care v-ați confruntat?

– Cel mai dificil a fost să lupt cu men­ta­litatea și vechile cutume. Mergeam la cafenea să beau o ca­fea și nu voiau să îmi încaseze banii pe consu­mație, că eram primarul. Le-am spus oamenilor: „Reveniți-vă!”. S-au ter­minat vremurile alea în care primarul venea la res­taurant cu prietenii, mâncau, beau și la sfârșit plecau fară să plătească, pentru că erau „șefi”. Eu nu primesc „atenții”. La mine în birou nu intră niciun plic până nu este deschis la re­gistratură, ca să nu mă trezesc cu cine știe ce surprize, că oamenii așa au fost învățați… La căsătorii, erau învățați să dea primarului o pun­­gă cu șampanie, bomboane, whiskey, ca­fea… Le-am spus: e o    plăcere a voastră, foar­te bine, des­chideți, aici, pe masă, o cutie de bom­boane, și o să iau și eu o bomboa­nă! Într-o astfel de lume, eu, care vreau să fiu corectă, le par ciudată. E o generație întreagă pentru care nor­malitatea trebuie redefinită, pentru că oamenii au uitat ce înseamnă să fii corect, cinstit și integru.

– Sunt și oameni care vă  înțeleg și vă sprijină în ceea ce faceți?

– Da, sunt și oameni care mă spri­jină, atât cei noi, veniți în echipa mea special pentru mine, dar și dintre cei vechi, care au văzut că există și o alt­fel de gândire și le place: ideea de a lucra în echipă, ideea de a cere o părere. Este imposibil să fii un lider bun, dacă te consideri cel mai deștept din lume. Eu toată viața mea m-am înconjurat de oameni mai deștepți decât mine și mai frumoși decât mine, ca să mă inspir de la ei. Cred că așa poți să evoluezi în mod real. Singur nu rea­lizezi mare lucru.

„Responsabilitatea este uriașă, iar salariile, prea mici”

– Muncă multă, responsabilitate mare și bani puțini. Cum îi convingeți pe oameni să vi se alăture și să rămână în echipă?

– Ușor nu e. Este foarte importantă această echipă, se lucrează mult, este un efort uriaș față de ce salarii sunt. Dacă e să comparăm salariul unui primar cu cel al unui directoraș de multinațională… Am astăzi pe birou un teanc de un metru de acte la semnat. Și trebuie să fiu atentă la fiecare în parte, pen­tru că o singură semnătură pusă greșit în­seam­nă caz penal sau pușcărie. Așadar, responsabilitatea este extrem de mare și nu cred că este în regulă să ai un salariu mic. Probabil, de-aia se și ajunge la ca­zuri de corupție. Din fericire, cei mai mulți oa­meni din echipă sunt motivați – nu de bani, ci de ideea de a face ceva pentru România și pentru Câm­pulung. Așa sunt mulți dintre vechii angajați ai primăriei, dar și dintre cei noi. Ca să dau un exem­plu, Mădălina Zăgărin are 30 de ani de școală, cu doctorat în arhitectură, și a lăsat afacerea ei pros­peră din Călărași, ca să vină în echipa mea. La fel Ioana Marcu, managerul orașului, care a lăsat o carieră strălucită în America pentru a veni aici. Oamenii aceștia, la fel ca și mine, cred în această idee: că putem să salvăm un oraș și să dăm un exem­plu că se poate. Și nu cred că suntem idea­liști, pentru că nu doar visăm și atât. Suntem prag­matici, visăm și muncim pe rupte pentru ceea ce vrem. Chiar dacă nu am concediu, chiar dacă mun­cesc 10-12 ore pe zi și nu am sâmbete libere, îmi place foarte mult și cred în ceea ce fac.

– Aveți foarte multe proiecte pentru dezvol­tarea orașului, pe fonduri europene, fonduri care există în primărie de mult timp. De ce credeți că nu au fost folosite până acum?

– Pentru că nu s-a dorit. Până acum era ideea că banii europeni sunt bani blestemați. De ce? Pen­tru că nu poți să iei șpăgi la ei! Când, de fapt, fon­durile europene sunt singura noastră salvare! Din bugetul Câmpulungului, de exemplu, noi am putea doar să plătim salariile funcționarilor din primărie, nici vorbă de investiții. Așa că PNRR și fon­durile europene sunt o șansă extraordinară! Împreună cu echipa mea am reușit să depunem cereri de finan­țare pentru eficientizare energetică, și valoarea lor este cât aproape jumătate din buge­tul întregului județ. Din păcate, la treaba pe care o facem pentru cetățeni, partidele aflate acum la guvernare nu știu să vină cu soluții sau idei mai bune, ci doar cu lovituri sub centură: articole în presă, care să mă denigreze, plângeri penale care să mă târască prin tribunale și orice tip de pre­siune care să îmi îngreuneze activitatea. După o viață întreagă de muncă cinstită, cu moște­nirea unei familii în care valorile morale con­tau, nu e simplu să te trezești într-o astfel de junglă și să îi faci față, să vezi că ai zeci de plângeri penale doar pentru că îți faci meseria pentru care ai fost ales. Cred că în afară de Ministerul Agriculturii, peste tot am avut plân­geri și somații, de la Avocatul Poporului până la Guvern. Peste tot presiuni asupra mea, ca pi­cătura chinezească, în permanență, în spe­ran­ța că voi ceda. Dar eu nu voi ceda! Dim­potrivă, asta mă înverșunează și mai tare, pen­tru că îmi dau seama care este miza. Nu este o luptă politică pe idei și soluții, majoritatea politicienilor nu dau doi bani pe oameni, îi preocupă doar propriul interes. Oameni obscuri, de multe ori fară pregătire sau ca­racter, cocoțați în funcții de către partid. Tocmai de-asta consider că trebuie să ne implicăm și să facem fiecare ceva, pentru că altfel, emi­grăm toți din România și vor ră­mâ­ne doar ei.

„Am depus proiecte europene în valoare de 100 de milioane de euro”

– Sunteți doar de un an și jumătate primar. În acest scurt răstimp, sunt și lucruri pe care ați reușit să le faceți și de care sunteți mândră?

– Da! În primul rând sunt mandră că nu mi-am pierdut normalitatea, echilibrul interior, într-o lume cu valorile răsturnate. Sunt foarte mân­dră pentru că am făcut lucruri istorice: am depus proiecte europene ce urmează să pri­meas­că finanțări cu o sumă echivalentă a bugetului Câmpulung pe ulti­mii 30 de ani – 100 de milioane de euro. Am de­blocat proiecte mari, cum este piața care o să fie gata în aproximativ un an. Sunt mândră că văd oa­meni mai senini pe străzile din Câm­pulung. Am adus patinoar în piața centrală a orașului, și oame­nii au fost bucuroși. Sunt mândră că nu am dat greș atunci când am considerat că trebuie demolate peste două mii de garaje, o măsură extrem de ne­popu­lară, pentru care am fost înjurată și bleste­mată, dar oamenii au înțeles acum, au văzut că facem în locul lor – nu doar parcări civi­lizate, dar și parcuri și terenuri de sport. Sunt mândră că am reușit să avem bani pentru a termina reabilitarea bulevardului Par­don, care este o emblemă a orașu­lui. Sunt mândră că am reușit să fac curățenie și or­dine în haosul documentelor, deși nu pare spec­taculos, trebuie spus că fară asta nu poți să mergi mai departe. Avem o po­liclinică refăcută, la același nivel cu cele mai scumpe spitale private din Bucu­rești. Am refăcut centrul de primire al cetățenilor la primărie, l-am modernizat și am deschis pentru ei ușa din față. Înainte, oamenii ve­neau la primărie printr-o ușă laterală, pe lân­gă niște tomberoane de gunoi, și relațiile cu publicul se desfășurau într-un beci, de parcă erau cetățeni de mâna a doua. Am des­chis ușa principală pentru ei, pentru că primăria este a lor, a oamenilor. Inclusiv bi­roul meu nu arăta așa cum îl vedeți acum. Când am ajuns aici, erau niște mobile mize­rabile, de ți se lipea mâna pe ele când le atingeai. Tot ce am făcut și urmează să fac este pentru a creș­te ca­litatea vieții oamenilor din Câmpulung. Acesta este scopul ultim – fericirea cetățenilor!

„Nu există facultate de primari, important este să îți pese de oameni”

– De unde vă vin aceste idei pentru dezvoltarea orașului?

– Eu consider că sunt măsuri firești, minime. Merg pas cu pas pe ceea ce văd concret că este ne­cesar și întreb mereu specialiști pe domeniul respec­tiv. Nu există facultate de primari, unde să înveți cum și ce să faci, dar cel mai important este să îți pese de oameni. Ei te-au pus aici, tu pentru ei mun­cești, și asta ar trebui să înțelea­gă toți cei care sunt în funcții publi­ce. Educația asta a trebuit să o fac cu mulți din primărie, deși pare ceva de la sine înțeles. La începutul man­datului auzeam cum se răs­pundea la telefon, vorbeau mono­silabic cu cetățenii – Da, nu, nu știu, poate… Am auzit o astfel de dis­cuție și am intervenit, am întrebat cine este la telefon și în ce problemă. Era un domn care dorea un certificat de deces și nu știa dacă poate să îl obțină a doua zi, că era sâmbătă. Am luat telefonul și am discutat cu el – „Bună ziua, sunt primarul Ele­na Lasconi. Con­doleanțe! Cu ce vă putem ajuta?”. Par lu­cruri simple, dar câteva formule de politețe față de solicitările cetățenilor sunt esențiale. Con­tează enorm comunicarea cu ei. Empatia este ceva foarte rar în lumea noastră, din păcate. Pâ­nă nu vom învăța lecția lui „împreună”, nu avem cum să fim un popor puternic. Nu avem cum! De-asta mi-am și concentrat multe dintre efor­turi pe parcuri, locuri de joacă, bulevardul cen­tral, piețe – locurile unde oamenii se pot întâlni, pot vorbi și simți împreună, locurile care dau sentimentul unei comunități. Astea nu sunt niște lucruri pe care le inventez eu acum. Modelul de oraș american, cu clădiri gigantice și șosele cât mai mari, ca să încapă cât mai multe mașini, e de­pășit. Cu cât este mai aglomerat, cu atât scade ca­li­tatea vieții într-un oraș – cresc atacurile de inimă, can­ce­rele, acci­dentele vasculare, depresia etc. Este foar­te important să ne cunoaștem, să socializam, să tră­im și să ne emo­ționăm împreună. Cred că asta ne face fericiți și asta ar trebui să fie esența unui oraș modern.

„Regele Carol a vrut să construiască Peleșul în Câmpulung”

– Câmpulung are o moștenire arhitectonică extraordinară. Case vechi superbe, într-un stil unic. Ce vă propuneți să faceți cu această moște­nire pe care puține orașe o au? Cum o să arate Câmpulung în viitor?

– Vreau să le pun în valoare prin restaurări pe bani europeni, însă din păcate, asta se poate face doar pentru clădirile care țin de primărie. Pe de altă parte, am trimis încă de acum un an somații celor ce au case vechi pe centru, să-și refacă fațadele, și pes­te 80% dintre ei au spus da. Altfel vom crește im­po­zitele cu peste 200%, pentru că este inad­misibil să lași de atâta timp case de patrimoniu nerenovate, în condițiile în care ei închiriază multe dintre acestea ca spații comerciale. Toate clădirile vechi ar trebui refăcute sau mă­car salvate, pentru că ele vorbesc despre trecutul nostru, ele spun povestea noastră. Uitați-vă aici, la clădirea primăriei. Este o biju­terie a genialului arhitect Berechet. De câte ori intru în această clădire, mă simt mică, pentru că e o întreagă istorie aici. Nu ai cum să trăiești în prezent și să te gândești la viitor, dacă nu ai măcar respect pentru trecut. Tocmai lipsa trecutului, a unor rădăcini ne poate face vulne­ra­bili și de aceea ar trebui să avem respect pentru trecut. Cum va arăta Câmpulung? Cred că în zece ani, va trăi numai din turism. Sunt multe idei și e mult de lucrat la infrastructură, dar, cu siguran­ță, va redeveni ceea ce era. Și nu doar să avem din nou Bulevardul Pardon și Parcul Merci, unde pro­tipendada din București venea să se plimbe și unde viața mondenă era strălucitoare. Sunt multe lucruri pe care le putem arăta, de la arhitectură, la biserici și natură. Până la urmă, nu întâmplător Regele Carol, aici a vrut să construiască Peleșul, era locul său preferat.

Mama Beti și cămașa fericirii

– Sunteți născută în Ardeal, la Hațeg. Oare spiritul acesta gospo­dăresc l-ați moștenit din familie?

– Da, din familie. Acolo am învățat să nu îmi fie rușine de muncă și să mă ridic doar prin ceea ce fac corect, pe puterile mele. Am muncit mult, și fizic. Am două operații la coloană din cauza asta. Nu mi-a fost rușine de mun­că. Uite, am un deget strâmb, de pe vre­mea când lucram unde găseam, la abator, la fabrica de bere, la fabrica de conserve… Ma­ma, dar mai ales bunica mi-au insuflat asta, mama Beti, cum îi spun eu, care are acum peste 90 de ani, încă trăiește. Are școală puțină, doar trei clase, dar am primit de la ea multe lecții de viață, care m-au ajutat. Era așa de înțeleaptă, de parcă citise toți filo­sofii, și ne făcea o poveste din orice. Îmi spunea că am grupa zero la sânge și asta înseamnă că pot să fac tot ce vreau în viață. Și eu o credeam! Mi-a intrat în cap chestia asta, că pot face orice în viață și cred că așa am și ajuns să fiu singura din familie cu studii superioare. Îmi propuneam să fiu bu­nă la școală și îmi ieșea! Eram bună la în­vățătură, chiar dacă în clasă erau copii din familii mai înstărite și mai educate. Pentru că învățam bine la română, m-au pus să recit pe scenă poezii, pentru că aveam voce bună, m-au luat la cor, apoi au făcut grup de man­doline, m-au luat și pe mine. Și peste tot câș­tigam premii naționale. La șase ani, deja, aveam grijă de fratele și de verișoara mea, ca un om mare. Așa că nu puteam să nu cred ce îmi spunea bunica, pentru că se și întâm­pla: reușeam tot ce îmi propuneam. Con­cursul de „Master Chef” pe care l-am câști­gat a fost și pentru că la Hațeg, în copilărie și adolescență, strânsesem cam două mii de rețete pentru prăjituri și mi-am pus ambiția să le fac pe toate. Câteodată, în viață, faci sau înveți lucruri ce nu par să aibă un sens, dar mai târziu, înțelegi de ce a trebuit să treci prin ele. Ți se dezvăluie înțe­lesul. De multe ori, răul care mi s-a întâmplat cândva, am realizat că a fost binele de care aveam nevoie ca să fiu unde sunt. Și îmi mai spunea mama Beti – „Să nu te culci cu supărare, ci doar după ce în gândul și în sufletul tău i-ai iertat pe toți care ți-au greșit și după ce ți-ai cerut iertare de la toți pe care i-ai supărat. Să te culci în fiecare seară îm­brăcată în cămașa fericirii”. Asta încerc să fac și astăzi, dar în plus vreau să fie fericiți, alături de mine, oamenii din Câmpulung.