Maica DOROTEEA ȘTEFANACHE (Mânăstirea Godoncourt, Franța): „Ne lipsește țara, felul de a fi al românilor”

– Trei măicuțe ortodoxe țin aprinsă candela credinței noastre străvechi, într-o așezare pierdută în Munții Vosgi. Un cătun aidoma celor uitate de lume din România, cu 45 de case și doar vreo 50 de suflete. În el se află o mânăstire veche de sute de ani, uitată și rămasă a nimănui, aseme­nea multor alte lăcașuri de cult din Occident. În 2015, a fost cumpărată de Mitropolia Ortodoxă a Euro­pei Occi­dentale și transformată în mânăstire ortodoxă. Maica sta­reță Doroteea Ștefanache vine de la Văratec, mânăstirea cu cea mai mare obște de maici (peste 400) din întreaga lume ortodoxă –

„O mărturie ortodoxă trăită în stil românesc”

– Maică stareță Doroteea, cum de ați ajuns din Moldova tocmai în Franța, într-o mânăs­tire din munți?

– Noi, călugării, căutăm adesea înstrăinarea, re­tragerea de lume, în singu­rătate și rugăciune. Nevoința este aceeași, indiferent unde o trăiești, în Franța sau acasă, în România. Chiar dacă suntem într-o altă țară, în mânăstirea noastră încercăm să mărturisim o viață în Hristos, trăită în felul nostru, ortodox. Rânduiala își are rădăcina în cele ce am de­prins la Sfânta Mânăstire Văra­tec, din Neamț.

– Există diferențe mari între rânduielile monahale din România și cele de aici?

– Nici la noi, nici în Franța, cursul vieții creș­tine nu a fost liniar. În România, o înnoire a vieții monastice a adus-o Sfân­tul Paisie de la Neamț, cel care a pus și bazele mânăstirii Vă­ratec. Coincidența face sau poa­te voia lui Dumnezeu ca și în Occident să vină tocmai de pe malul Mării Negre Sfântul Ioan Cassian, care a făcut cunoscute aici felurile de viețuire mona­hicească ale răsă­ritului. În estul Franței, regiune în care se afla mânăstirea noastră, în secolul VI au venit călugări irlandezi, care au întețit fo­cul vieții creș­tine.

– De ce ați fost trimise în Franța, într-o zonă așa de izo­lată, din munți?

– De ce am fost trimise aici? Dum­nezeu știe! Poate pentru o mărturisire a vieții creștine or­to­doxe, trăite în stil româ­nesc. Viața noastră se scurge cu bucu­rie, însuflețită de Sfânta Liturghie și de întâl­nirile cu tineri și copii, în cadrul „Cen­trului creștin ortodox pentru copii și tine­ret”, care funcționează aici. Casa noastră, mânăstirea, este deschisă tuturor celor care au nevoie de odihnă duhovnicească, indiferent de naționalitate.

– Ce obște are mânăstirea?

– În mânăstirea noastră suntem trei măicuțe ro­mân­ce. Sora Palaga este res­pon­sabilă cu tradițiile, dânsa ne învață să coasem, să țesem, să gătim româ­nește. Este o bunicuță din Maramureș. A dăruit mâ­năstirii noastre un război de țesut spre a continua meș­teșuguri ce aproape s-au pierdut. Maica Eufi­mia se ocupă cu pic­tura de icoane. Eu mă ocup și cu medicina vete­rinară. Dum­nezeu ne-a ajutat și avem ca preot slujitor un părinte ortodox francez, care lo­cuiește în mânăstire, îm­preună cu preoteasa lui, și ea pictoriță de icoane. Stăm în liniștea mânăstirii noastre cu rugăciunea, cu lucrul de mână,    cu pic­tura. Avem câteva găinușe, un pisic și o gră­dină ca o gură de rai.

O zi în voia lui Dumnezeu

– E ceva ce vă lipsește față de ceea ce aveați în țară, la Văratec?

– Ce ne lipsește? Mânăstire avem. Sat avem. Ne lipsește țara, felul de a fi al românilor. Când ne este dor tare de casă, urcăm și mai sus, în munți. Acolo parcă suntem în munții noștri, și rugăciunea e mai aproape de Dumnezeu. Mai ales Rugăciunea inimii, cea care alină toate du­rerile și dorurile și a cărei practică, dacă o putem numi așa, am de­prins-o încă de când eram la Văratec. În rânduiala noas­tră monahală, rugăciu­nea „Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul Lui Dum­ne­zeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, rugă­ciune cunoscută și ca rugă­ciunea inimii, are o deosebită importanță. Avem rânduite, cât de des se poate, zile anume, pe care le-am botezat „Eu și Dumnezeu”, în care încercăm să lăsăm deo­parte toate preocupările noastre și să respirăm în ritmul acestei rugăciuni. Încercăm să păstrăm mă­car 15 minute pe zi spre a petrece doar cu ru­gă­ciunea inimii. În aceste zile, totul se desfășoa­ră în liniște, la chilii, în inimi, în minți și în suflete. Le facem de obicei vi­ne­rea, când e zi de post. Dar un post nu doar de mâncare, ci și de frământări, un post de gân­duri-morișcă, un post de taine, de pla­nuri… un post de grija zilei de ieri și a celei de mâine. I-aș sfătui pe toți credincioșii, pe toți cei care citesc revista dumneavoastră, să în­cer­ce o zi de lăsare în voia lui Dum­nezeu, ori­unde ar fi. Să punem înaintea Domnului toate cele ce nu le putem duce, ca niște osteniți. Cine poate să se roage mai toată ziua cu „Doam­ne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dum­ne­zeu, miluiește-ne pe noi și lumea ta!”. Cine nu poate e bine și numai câteva minute! Știți cât contează? Enorm! Această rânduială am pri­mit-o de la măicuțele bătrâne din Văratec, dar ea este scrisă și în „Filocalia”, volumul VIII, ediția îngrijită de Părintele Stăniloae. Este o în­vă­țătură atât pentru călugări, cât și pentru mireni.

– Care e statutul bisericilor ortodoxe în Fran­ța? Există vreun ajutor, vreun sprijin din partea statului?

– Franța este un stat laic, iar comunitatea creș­tină ortodoxă nu are niciun fel de susținere din partea statului. Aici, în Occident, majori­tatea preoților, catolici ori ortodocși, lu­crează și altce­va, ca să se întrețină, căci preo­ția nu este remu­nerată. Eu, de pildă, deși sunt călugăriță, lucrez două zile pe săptămână ca medic veterinar, cu bi­ne­cuvântarea ÎPS Mitro­politul Iosif, al Mitro­poliei ortodoxe a Euro­pei Occidentale. Tot ceea ce facem aici, facem pe cont propriu, la modul absolut. Toate lu­crările de renovare necesare unui complex mânăstiresc datând de la 1740, cum este cazul nostru, le facem exclusiv din fonduri proprii și din donații. În anul ce a trecut, am finalizat, cu ajutorul donațiilor, 253 mp de aco­periș, din cei peste 1000 mp, cât însumează clădirea. Pentru anul acesta, ne-am propus să rezol­văm încă 330 mp de aco­periș, dar și fațadele. Cu ajutorul lui Dum­nezeu le-om birui pe toate.

„Vorbim prea mult de cele rele din țara noastră”

– Alături de celelalte viețui­toare din mânăs­tire, faceți parte, și dvs., din comunitatea româ­nească din Franța. Aveți legătură cu ei?

– Oamenii vin la biserică spre a-și întregi și regăsi identitatea. Cea mai mare bucurie a fra­ților este de a fi împreună. Toți cei de­parte de casă, de țară, găsim mân­gâiere în rugăciune, în zilele grele pe care le petrecem aici, ca vene­tici. Și aici, viața românilor este uneori grea, cu zile de muncă lungi și obositoare, cu umilințe xeno­fobe, cu confu­zie etnică, care afec­tează imaginea noastră în Occi­dent. Sunt tot felul de bucurii și tot felul de dureri. Unele dintre ele sunt pricinuite de faptul că mulți nu știu cine suntem, ca națiune, iar imaginea noas­tră de țară este con­fuză și nu tocmai bună. Facem și noi o greșeală că trecem cu ve­derea cele rele ale Occi­dentului și punem accentul și vorbim prea mult de cele rele din țara noastră. Gre­șeală facem și când ne vor­bim de rău țara. Toate bise­ricile din străi­nătate trebuie să fie nu doar oaze de orto­do­xie, ci și de românism.

Un neam ca puful de păpădie

– Sunt problemele ro­mâ­nilor din Franța altele decât cele ale ro­mânilor din țară? Ce le lipsește cel mai mult?

– Noi, românii, mer­gem prin lume cu tolba plină. Tol­ba plină a or­todoxiei de pe plaiurile româ­nești, cu doruri a­dânci,    luate cu noi de acasă. Ne arun­că Dum­ne­zeu, din­tr-o socoteală numai de El știută, pe toate pla­iurile lumii, neam pluti­tor, zbu­rând până de­par­te, ca suflat într-o pă­pădie! Îmi pla­ce foar­te mult imaginea aceas­ta, a unui copil care suflă într-o păpă­die. Du­­hul suflă unde și când voiește! Așa și noi, suntem împrăștiați în toate zările lumii, prin voia Lui Dumnezeu.

La un moment dat, am crezut că sămânța care suntem și noi a căzut, în Franța, pe pământ pie­tros. Dar, doar ce-am zgâriat puțin stratul de pământ întărit, amorțit, de deasupra, și imediat au și răsărit răspunsuri vechi, cântul leagănului creștin. Iar noi, maicile, în ciuda greutăților, avem bucuria de a împărtăși celor ce vin în mânăstirea noastră o bu­că­țică de Românie. Așa cum alți înaintași au ținut caldă rugă­ciunea, în vremuri poate și mai grele ca acestea, credem că și noi avem această datorie pentru locurile unde am fost semănate.

P.S. Înainte de a fi așe­zate pe aco­periș, pe fie­care bucată de țiglă nouă e scris nu­mele celui care a do­nat banii pentru cumpărarea ei. Un cer roșu-pământ, așezat sub cerul al­bastru al sfinților, peste bucățica de Românie ortodoxă de la Mâ­năstirea Godoncourt, din Franța. Nu­­mele tău, al meu, al nos­tru, îmbră­țișat de ru­găciuni, în drumul lor spre Dum­nezeu.

Cei care doresc să facă donații pentru Mânăs­tirea Godoncourt o pot face pe adresa: 116 Rue Haute / 88410 Godoncourt France sau în contul Asociation Les Amis de Monastere Godoncourt IBAN FR76 1720 6002 3893 0261 9420 054 BIC AGRIFRPP872 CREDIT AGRICOLE BAINS LES BAINS