S-au împlinit, pe 7 mai, 36 de ani de la cel mai mare succes din istoria fotbalului nostru, câștigarea de către echipa Steaua București a Cupei Campionilor, cel mai important trofeu european intercluburi, corespondent al sclipitoarei Ligi a Campionilor de azi. S-a discutat mult – și nu fără o bună doză de invidie – despre momentul Steaua 1986: ba că traseul campioanei noastre spre titlu a fost unul destul de ușor, ba că băieții lui Emeric Ienei au avut noroc în finala de la Sevilla, ba că echipa Armatei era privilegiată prin faptul că își putea alege cei mai buni jucători din țară și îi putea transfera „cu arcanul”. Numai că, dublată de câștigarea, imediat, a Supercupei Europei, și de o nouă finală de Cupa Campionilor, în 1989, performanța Stelei din acea perioadă rămâne una solidă, incontestabilă și – aici e o discuție cu adevărat dureroasă – intangibilă, la cum arată lucrurile azi în fotbalul nostru, după mai bine de trei decenii.
Sărbătoarea marii victorii din 1986 găsește fotbalul românesc mai divizat ca oricând. Începând chiar cu Steaua, care s-a rupt, după Revoluție (la capătul unor matrapazlâcuri care spun, singure, istoria, deopotrivă amară și hilară, a tranziției noastre) în două echipe. În locul echipei care speria Occidentul în anii ’80, avem FCSB-ul lui Gigi Becali, o echipă-breloc, captivă apucăturilor unui miliardar excentric, care se crede antrenor de fotbal, și CSA Steaua, o echipă departamentală, care nu poate juca în Liga 1, pentru că e finanțată de la bugetul Ministerului Apărării, lucru interzis în Uniunea Europeană. Practic, cel mai valoros brand sportiv al României a fost rupt în două, într-o bătălie a orgoliilor care, într-un stat civilizat, ar fi ajuns pe masa judecătorilor. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar „modelul” Steaua a fost patentat și la Craiova, unde avem, iarăși, două echipe care se revendică de la marea revelație a anilor ’70-’80, și e cât pe ce să se replice și la Dinamo, unde avem, la fel, orgolii oricum prea mari pentru cât de mică a ajuns glorioasa echipă de dinainte de Revoluție.
Au trecut mai bine de 30 de ani de la noaptea magică de la Sevilla, iar fotbalul nostru trăiește, efectiv, din amintiri. Marii artizani ai acelui proiect, de la Ion Alecsandrescu, la Florin Halagian și Ienei, se sting, încet, unul după altul, și, în hărmălaia fără sens din Liga 1, nimeni nu e curios să afle secretele succesului de atunci. Copiem doar bazaconiile, nu și direcțiile care ne-ar putea readuce în elita sportului. Degeaba își permite Gigi Becali să cumpere orice jucător român (așa cum și Steaua ’86 își permitea să transfere orice jucător din țară), dacă adevărații profesioniști nu au niciun cuvânt de spus la echipă. Nici măcar Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului comunist, nu își permitea să intre peste Ienei sau Anghel Iordănescu! După 36 de ani, în plin capitalism, am ajuns mai rău decât în comunism. În loc să construim pe exemplele de succes din anii ’80 și să facem un minim efort de a le actualiza la situația de acum, noi terfelim până și amintirea acelor ani de glorie. Rezultatele de azi vorbesc de la sine. Dar când nu îți respecți istoria, nici nu poți pretinde mai mult…
Romanian