Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Steaua ‘86” sau cum să îți bați joc de istorie

S-au împlinit, pe 7 mai, 36 de ani de la cel mai mare succes din istoria fotbalului nostru, ș­tigarea de către echipa Steaua București a Cu­pei Campionilor, cel mai im­portant trofeu european interclu­buri, corespondent al sclipitoarei Ligi a Campionilor de azi. S-a discutat mult – și nu fără o bună doză de invidie – despre mo­men­tul Steaua 1986: ba că tra­seul campioanei noastre spre titlu a fost unul destul de ușor, ba că băieții lui Emeric Ienei au avut noroc în finala de la Sevilla, ba că echipa Armatei era privilegiată prin faptul că își putea alege cei mai buni jucători din țară și îi putea transfera „cu arcanul”. Numai că, dublată de câștigarea, imediat, a Supercupei Eu­ropei, și de o nouă finală de Cupa Campionilor, în 1989, performanța Stelei din acea perioadă rămâne una solidă, incontestabilă și – aici e o discuție cu adevărat dureroasă – intangibilă, la cum arată lucrurile azi în fotbalul nostru, după mai bine de trei decenii.

Sărbătoarea marii victorii din 1986 găsește fotbalul românesc mai divizat ca oricând. Înce­pând chiar cu Steaua, care s-a rupt, după Re­vo­luție (la capătul unor matrapazlâcuri care spun, singure, istoria, deopotrivă amară și hilară, a tran­ziției noastre) în două echipe. În locul echi­pei care speria Occidentul în anii ’80, avem FCSB-ul lui Gigi Becali, o echipă-breloc, capti­vă apucăturilor unui miliardar excentric, care se crede antrenor de fotbal, și CSA Steaua, o echi­pă departamentală, care nu poate juca în Liga 1, pentru că e finanțată de la bugetul Minis­terului Apărării, lucru interzis în Uniunea Europeană. Practic, cel mai valoros brand sportiv al Româ­niei a fost rupt în două, într-o bătălie a orgoliilor ca­re, într-un stat civilizat, ar fi ajuns pe masa ju­de­cătorilor. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar „modelul” Steaua a fost patentat și la Craiova, unde avem, iarăși, două echipe care se revendică de la marea revelație a anilor ’70-’80, și e cât pe ce să se replice și la Dinamo, unde avem, la fel, orgolii oricum prea mari pentru cât de mică a ajuns glorioasa echipă de dinainte de Revoluție.

Au trecut mai bine de 30 de ani de la noaptea magică de la Sevilla, iar fotbalul nostru trăiește, efectiv, din amintiri. Marii artizani ai acelui pro­iect, de la Ion Alecsandrescu, la Florin Halagian și Ienei, se sting, încet, unul după altul, și, în hăr­mălaia fără sens din Liga 1, nimeni nu e cu­rios să afle secretele succesului de atunci. Co­piem doar bazaconiile, nu și direcțiile care ne-ar putea readuce în elita sportului. Degeaba își permite Gigi Becali să cumpere orice jucător român (așa cum și Steaua ’86 își permitea să transfere orice jucător din țară), dacă adevărații profesioniști nu au niciun cuvânt de spus la echi­pă. Nici măcar Valentin Ceaușescu, fiul dic­ta­torului comunist, nu își permitea să intre peste Ienei sau Anghel Iordănescu! După 36 de ani, în plin capitalism, am ajuns mai rău decât în co­munism. În loc să construim pe exemplele de suc­ces din anii ’80 și să facem un minim efort de a le actualiza la situația de acum, noi terfelim până și amintirea acelor ani de glorie. Rezul­tatele de azi vorbesc de la sine. Dar când nu îți respecți istoria, nici nu poți pretinde mai mult…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian